Știri

Povestea româncei ale cărei fete sunt blocate în Fâșia Gaza cu un tată palestinian violent

Deși MAE cunoaște cazul, cele trei fiice nu pot fi, încă, repatriate fiindcă nu dețin documente românești.
Persoanele din imagine nu au legătură cu conținutul articolului. Fotografie de Gabriel Bejan

Hooda e o româncă musulmană, de 47 de ani, care, în 17 ani, și-a văzut copiii o singură dată, timp de 11 zile. Povestea ei e dură. Și, din păcate, nu e un caz singular. Cazul lor e cunoscut de Ministerul Afacerilor Externe (MAE) de peste șase ani, însă autoritățile spun că nu pot face nimic fiindcă fetele nu au documente românești. Poate ai văzut că zilele astea a tot circulat o petiție pe net. Acum fix o săptămână, cele trei fete ale ei, de 20, 22 și 23 de ani, au fugit de acasă. Din scrisoarea lor reiese că nu mai suportau bătăile crunte și că au fost amenințate cu moartea, chiar de tatăl lor. Chiar acum, fetele ei sunt într-o ascunzătoare, undeva, în Gaza, unde se ascund de propriul tată. Hoodei îi este teamă că fiicele ei ar putea fi în pericol de moarte. Asta e povestea ei, așa cum mi-a spus-o în cele două întâlniri pe care le-am avut, în București.

Publicitate

Cum era să te convertești la Islam, în Iași, pe vremea lui Ceaușescu

Părinții ei au botezat-o Cerasela. A crescut în Iași, împreună cu ai ei și cu sora mai mare. La 15 ani, s-a convertit la Islam, singură. „Am descoperit islamul prin literatură, nu prin scrieri teologice", îmi spune ea. „De fapt, eu căutam un răspuns: ce e Dumnezeu, de ce ne-a creat, ce vrea, de fapt, de la noi?"

Pe vremea aia, nu era atât de simplu să găsești informații. Întâi, a dat peste 1001 de nopți. „Chiar dacă e o poveste, sunt foarte multe lucruri care sunt reale vizavi de bazele credinței islamice." De aici a învățat shahada, mărturisirea de credință - primele ei cuvinte în arabă.

Încet-încet, a adunat mai multe informații. La 14 ani citea din Dimitrie Cantemir. „Le-am adunat, câte-un pic, câte-un pic, de la Cantemir, din 1001 de nopți, mai târziu am dat peste Taha Hussein." A găsit răspunsurile pe care le căuta în Islam.

Într-o zi, de una singură, pur și simplu a spus mărturisirea de credință. „Și așa m-am convertit la Islam."

S-a convertit singură, fără martori, fără nimic. „Unii zic că trebuie să existe martori, dar eu sunt un pic mai profundă. Cred că Dumnezeu este cel mai bun martor." A păstrat lucrul ăsta secret mult timp, așa că părinții au aflat târziu, când era deja studentă la Psihologie, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza", din Iași.

Citește și: Am primit o petardă lacrimogenă la un protest din Palestina și mi s-a făcut dor de România

Publicitate

Avea 23 de ani când și-a pus hijabul prima oară. Mi-a explicat că e vorba de o opțiune personală. Îl punea pe ascuns - pleca spre facultate cu o oră mai devreme, în funcție de tura tatălui ei, ca să nu se întâlnească cu el pe drum. „Era o aventură întreagă".

Într-o dimineață, însă, el a venit mai devreme și s-au întâlnit. Ploua. A întrebat-o „ce-i cu ăsta pe capul tău?" El știa foarte bine ce înseamnă. „Era un tip extrem de cultivat și citea foarte mult. Îl respectam. Și mi-era și un pic frică de el."

„Plouă" a răspuns ea, pierită.

„Toată lumea s-a supărat atunci pe mine," își amintește Cerasela. A făcut un pact cu mama ei: „nu-ți pui batic când ești în casă," i-a zis mama ei. Așa că-l punea pe preșul de la ușă.

Când s-a transformat în Hooda și a apărut Făt-Frumos din Gaza

Persoanele din imagine nu au legătură cu conținutul articolului. Fotografie de Gabriel Bejan

Era anul 1991. Pe timpul ăla, era ceva neobișnuit să fii o fată româncă, convertită la Islam. „Dar tu nu ești nici turcoaică, nici tătăroaică", îi spuneau cei din jur. „Ok. Nu trebuie să fiu. Pot să fiu o româncă musulmană."

La facultate a cunoscut prima dată alți studenți români musulmani. Au făcut Ramadanul împreună. „A fost autentic. Sunt amintiri frumoase", își aminteste ea. Tot într-o noapte de Ramadan, și-a ales și un nume islamic: Hooda. Și de atunci, așa și-a spus. „Mi-a plăcut semnificația: «cale dreaptă în credință». Dar eu am extrapolat - cale dreaptă în orice."

Într-o zi, o prietenă româncă, măritată cu un medic palestinian, i-a sugerat că ar fi cazul să se căsătorească. Avea 24 de ani atunci. Așa că tipa i-a vorbit despre Samir, un prieten de familie, cu patru ani mai mare decât ea, student în anul cinci, la Medicină în Cluj.

Publicitate

„Pentru mine nu era târziu", îmi zice Hooda. „Nu făceam o dramă din chestia asta. Aveam alte aspirații. Nu era o prioritate căsătoria." Dar a acceptat să-l cunoască.

Așa că, într-o duminică de octombrie, în `91, Samir a venit la Iași să se cunoască. Vorbea perfect românește, era deja aici de cinci ani. Până și părinții ei l-au plăcut, deși inițial n-au fost prea încântați. Și alți prieteni musulmani din anturajul ei i-au spus să nu se mărite cu el, era deja prea târziu.

Citește și: Am fost în Palestina, unde oamenii trăiesc ca într-o pușcărie întinsă pe câteva județe

Hooda s-a îndrăgostit de Samir. Și Samir de Hooda. Pe 27 decembrie 1991 a cerut-o de nevastă, iar ea a acceptat. Au avut o nuntă palestiniană tradițională, și, pentru o perioadă, Hooda și Samir au fost fericiți.

Au locuit împreună în Cluj cinci ani, au apărut și copiii. Samir s-a bucurat prima dată, când s-a născut Nada. S-a bucurat și a doua oară, când a venit Sara. A treia oară, la Alia, i-a mai pălit din bucurie, că era tot fată - și el voia băiat.

Pe de altă parte, imediat după căsătorie, Hooda nu a mai avut voie să meargă la facultate. „Ești în anul întâi. Femeia trebuie să stea acasă", i-a zis el. Iar tatăl lui Hooda, spre surprinderea ei, a aprobat. Pe vremea aia, se făceau cinci ani la Psihologie. „Din '91 până în '96, eu am numărat anii în funcție de anul de facultate în care erau colegii mei", mi-a zis Hooda.

Publicitate

Încet-încet, însă, relația lor s-a deteriorat. Într-o seară de iunie, în `96, imediat după ce s-a născut al treilea lor copil, Samir a bătut-o pentru prima oară.

Viața în tărâmul celor 1001 de nopți

Samir a stat în România zece ani. A obținut chiar cetățenia română în 1992. Cu toate astea, după ce și-a terminat specializarea la Cluj - chirurgie - a hotărât să-și ia familia și să plece înapoi în Gaza. Pe Hooda a anunțat-o de plecare doar cu câteva ore înainte. Ea nu s-a opus.

Așa că, în martie '97, au plecat spre Gaza. Au zburat de la Budapesta la Cairo, apoi au mers cu mașina prin Egipt.

„Am prins o Gaza foarte fericită și foarte bine administrată. Am prins cea mai înfloritoare perioadă. Nu am avut probleme cu adaptarea", îmi spune ea. „Am avut impresia că timpul a stat în loc, că sunt în timpurile biblice." Hooda își amintește și acum cât de frumoși erau curmalii, și cât de mulți.

Odată ajunși în Gaza, s-au mutat în Deir al-Balah, la familia lui. „S-au bucurat să ne vadă, pe el, pe mine, pe fete, nu au mai putut de fericire." Inițial, părinții lui i-au făcut o primire „demnă de o prințesă". „Au pus flori la colțurile camerelor, au scris pe ușă în trei limbi: română, arabă și engleză:

„Bine ați venit Dr. Samir și Cerasela."

Doar că lucrul ăsta n-a ținut. Curând au început neînțelegerile cu suroriile lui. „Samir s-a schimbat. Nu imediat, încet-încet. Era o presiune foarte mare pentru că nu avea job."

Publicitate

După aproape un an, s-au mutat singuri în Khan Yunis, unde Samir și-a găsit un loc de muncă. Hooda a sperat la început că lucrurile vor fi din nou ca altădată. Însă, aici, bătăile s-au înrăutățit.

„Odată, a aruncat în mine c-o bicicletă." Hooda păstreză și acum cicatricea pe braț. Am întrebat-o de ce era atât de violent. „Lui i se părea că nu sunt suficient de obedientă. Eu trebuia să ies din casă numai cu el, când vrea el, să fac numai ce vrea el, să mă anulez ca persoană. Și, încet-încet, am început să mă consum."

„A început să mă bată din ce în ce mai des. Trei luni am fost prizonieră în casă. Uneori, am și luptat corp la corp cu el ca să-i scot mâinile din gâtul meu. Am aflat în Gaza, cât de puternică sunt, ce zăcea în mine, ce vulcan era acolo", își amintește Hooda.

Timp de 11 ani, Hooda n-a avut voie să-și vadă fetele

După ce a încercat să ceară sprijinul Consulatului României, autorităților palestiniene, și nimeni n-a ajutat-o, și după ce a mâncat o bătaie soră cu moartea, în vara lui '99, Samir a trimis-o la părinți, în România, fără copii. „Stai două săptămâni acasă și îți revii", i-a zis el.

„Era vorba că plec două săptămâni." Au trecut zece luni. S-a rugat de el să-i trimită bilet de întoarcere. Și după zece luni, a dispărut complet pentru următorii șase ani.

„Plângeam în fiecare noapte după copii". În mai 2000, familia ei n-a mai suportat să o audă plângând. Sora ei i-a cumpărat un bilet de avion - a făcut un împrumut la bancă. A plecat la Cairo și a încercat să ajungă în Gaza. Dar la frontieră, nu au lăsat-o să intre. „N-am aflat niciodată de ce. M-am întors cu coada între picioare, fără să pot intra în Gaza la copii."

Publicitate

După ce s-a întors în Iași, a încercat să se repună pe picioare. Într-o lună, a învățat pentru examenul la facultate de Psihologie de la Alexandru Ioan Cuza, pe care o părăsise cu un deceniu în urmă. „N-am renunțat la copii niciodată. Am zis că mă întorc în momentul în care se poate. Am învățat cu poza fetelor în față." Și a intrat. „Nici nu știu cum am luat examenul. Nu mai citisem o carte de psihologie de ani buni. Primul semestru m-am simțit ca o retardată. Mă gândeam la copii în timpul orei și mă apuca plânsul."

Citește și: Am încercat să vorbesc c-o activistă antiviolență din Palestina și am dat peste ură

În tot timpul ăsta, nu a avut nicio veste de la Samir sau de la fete. Le căuta în fiecare săptămână numele fetelor pe listele de martiri. Situația din Gaza devenise critică, nu mai aveau apă, nu mai aveau mâncare, erau izolați. Într-o încercare disperată de a obține o reacție, a divorțat. „Am divorțat legal în România, în decembrie 2004." Custodia însă nu a fost niciodată reglementată. Și asta pentru că „statul palestinian nu ține cont de deciziile emise de instanțe străine", mi-a explicat ea.

„L-am ofensat foarte tare, pentru că am îndrăznit să cer eu, ca femeie, divorțul", se gândește ea acum. „Este un gest extrem de umilitor pentru bărbați, să te lase nevasta." Cu toate astea, în 2005, când Samir a revenit în România să-și reînnoiască actele, a căutat-o. L-a văzut pentru prima dată după șase ani. El s-a comportat ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Ba chiar, a cerut-o din nou de nevastă.

Publicitate

„L-am întrebat: bun, dacă eu o să mă căsătoresc cu tine, o să mă mai bați?"
„Nu știu"

Hooda a aflat ulterior că el se recăsătorise între timp cu o fată palestiniană, cu 20 și ceva de ani mai mică decât el. Pentru că divorțul nu era încă pronunțat, statul Român l-a considerat bigam.

În tunel

După ce a încercat să dea de fete ani la rând, în 2011, a reușit să ajungă la cineva din Gaza, un apropiat al familiei, care a ajutat-o să vorbească cu fetele la telefon. A reușit să vorbească cu două din ele. Așa a aflat că lor nu li se dăduse nicio explicație.

„Am simțit că au fost supărate. Chiar cea mijlocie, Sara, mă întreba: mamă, cum ai putut să ne părăsești? M-a durut foarte tare."

Apoi, într-o zi, prin aprilie 2011 a primit un telefon. O voce de fată i-a spus în engleză:

„I am your daughter, Alia."

A fost prima dată când i-a auzit vocea fetei cele mici, Alia, de ultima oară când au fost împreună. Alia avea doar trei ani.

„Nici nu știau cum arăți. Au dispărut toate pozele", i-a mai spus fata. Tot ce știau ele despre mama lor era un nume, din certificatul de naștere.

Înapoi în Gaza

Persoanele din imagine nu au legătură cu conținutul articolului. Fotografie de Gabriel Bejan

În 2011 a găsit o oportunitate de a intra în Gaza. Ilegal. Știa deja despre călăuze și tuneluri, dar nu și le-ar fi permis. La vremea aia lucra într-un ONG. „Chiar dacă munceam zi și noapte, să strâng 3 000 de euro era imposibil".

Dar de atunci, au apărut foarte multe tuneluri. A crescut oferta. Și așa au scăzut prețurile, „de la 3 000 de euro la 600 de euro. Au scobit toată Rafah. Atunci când ploua se umpleau cu apă toate și erau alunecări de teren".

Publicitate

Am găsit călăuza de aici, prin cineva. Nu a mai stat pe gânduri, a plecat imediat.

A plecat spre Gaza pe 10 noiembrie 2011, prin Egipt. Când a ajuns la primul tunel au refuzat-o, pentru că e femeie. Călăuza a mers cu ea până au ajuns la un alt tunel, unde au putut intra. „Când am văzut ce-i acolo, abia atunci am înțeles în ce m-am băgat. Nu mai era cale de dat înapoi. Am intrat." Oamenii erau transportați într-o jumătate de butoi de plastic, albastru, tras cu un scripete din partea cealaltă a tunelului - un capăt e în Palestina, un capăt în Egipt. Ei comunicau prin stație.

Citește și: Am condus cu șoferițele de curse din Palestina

În tunel, s-a blocat cablul. Pământul era prea umed și-a-nceput să cadă. „Au fost cinci minute, dar mie mi s-a părut jumătate de oră. A căzut pământ peste mine, s-a blocat și cablul ăla, și am zis gata. Eram la jumătatea drumului. Pot să-mi spun shahada (mărturisirea de credință) și să mor aici într-un tunel surpat." Dar, până la urmă cablul a mers. Au ieșit pe partea cealaltă, în Palestina, plină de pământ.

De acolo a mers la niște prieteni de familie, unde a stat o zi, înainte de reîntălnirea cu Samir.

„Consulatul din Ramallah a negociat cu el, iar el nu și-a permis să facă nimic, pentru că știa consulatul că sunt acolo." A venit cu fratele lui și a luat-o. „Mi-era frică de el", îmi zice ea. „Acum îmi gestionez atacurile de panică în fața lui, dar la cât de violent a fost, au fost ani în care nu putem să mă controlez, dacă semăna o voce cu a lui". Dar dorința de a ajunge la fetele ei a fost mai puternică.

Publicitate

Atunci le-a văzut pentru prima și singura dată. „Eu niciodată n-am fost delicventă, dar pentru ele n-am avut de ales. Nimeni nu-mi dădea viză, frontiera nu era deschisă, ce era să fac?" Când au văzut-o prima oară, înainte să plece spre facultate, fetele i-au adus un sandviș. I-au lăsat un bilet - îl are și acum în geantă. „Mama, să mănânci. Te iubim"

„A încercat să mă scoată prima dată după trei zile." Călăuza s-a uitat la ea. Ea i-a făcut semn că nu vrea să plece. Și atunci călăuza a găsit un motiv plauzibil ca să tragă de timp: „i-a zis că nu pot să mă scoată, pentru că plouă și nu ține tunelul." La trei-patru zile, a sunat iar călăuza, i s-a spus același lucru. Sara a venit la mine plângând: „Uite, ne-a certat pentru că vorbim prea mult cu tine". Ultima oară, i-a pus bagajul într-un sac de gunoi și a dus-o cu forța la gura de tunel. Fetele tocmai se întorceau de la facultate. „Au venit când eu ieșeam pe ușă". „Așteptă măcar să-mi iau rămas bun de la ele", l-a rugat ea, dar el n-a acceptat. Alia a intrat în baie și a început să plângă. De data asta, nu a mai avut ce să facă.

„Dacă eram legal, prin punctul de frontieră, nu aș fi tăcut. Dar erau șase soldați Hamas, înarmați. Intrasem ilegal. Nu am vrut sa risc, trebuia să rămân în viață ca să pot să-mi salvez copiii, într-o zi."

„Am vorbit la telefon o lună, până la ziua lui Sara, în ianuarie 2012." După o lună, le-a interzis fetelor să mai vorbească la telefon cu mama lor, îmi spune Hooda. Au vorbit în continuare pe ascuns, atunci când fetele erau la școală sau la facultate, în pauze sau pe drum. Până acum doi ani, când au terminat facultatea, și nu au mai avut voie să iasă din casă.

Publicitate

De atunci nu le-a mai auzit vocea. Asta până săptămâna trecută, când fetele au fugit de acasă, decise să vină în România.

Hooda a stat cu fetele ei 11 zile, în 17 ani

„Tot timpul m-am temut că nu vom reuși să mai reînnodăm legătura. Uneori, când vorbesc cu ele, nici nu știu care dintre ele e. Nu le pot recunoaște tot timpul după voce, că au vocea asemănătoare" îmi zice femeia plângând. „Dar îmi dau seama, când scriu, cu cine vorbesc. Deși vorbim puțin, am intutit foarte bine, fiecare cum este, ca personalitate."

Alia, cea mică, este extrem de inteligentă. A devenit o persoană sigură pe ea, care știe ce vrea și care luptă pentru drepturile ei. Dar e și foarte impulsivă și nerăbdătoare. Sara este foarte rațională, foarte înțeleaptă. Dar e foarte sensibilă. Este închisă în ea. Mi-a spus că nu știe să deosebească când cineva o urăște și cineva o iubește. „Și eu înțeleg ce înseamnă asta." Nada are ochii triști. „Ea își amintește de mine cel mai bine. Mi-a spus că a trăit în trecut ca să poată să supraviețuiască".

Pe 20 iunie, toate trei fetele au fugit de acasă, din cauza bătăilor repetate și a amenințărilor cu moartea. De când au plecat de acasă, Hooda le poate auzi din nou vocea, după doi ani de tăcere.

„Tot ce vreau acum este să iasă vii de-acolo. Atât", îmi sune ea. Nada, fata cea mare, îți amintește cel mai bine România: își amintește zăpadă și omul de zăpadă pe care l-au făcut pe pervazul geamului din Cluj, când erau încă o familie. Acum, Hooda, Nada, Sara și Alia așteaptă permisiunea de trecere a frontierei prin Eraz.

Autoritățile israeliene dau vina pe români, iar românii dau vina pe israelieni, în acest moment lucrurile se află într-un punct mort. Dacă o primesc, vor călători urgent spre Tel Aviv, și de acolo spre București.

Am întrebat-o pe Hooda ce va face, atunci când își va vedea fetele din nou, pentru a doua oară din 1999 încoace. Mi-a spus că ar vrea să plece cu ele din București, undeva unde să nu le cunoască nimeni, să-și piardă urmă și să o ia de la capăt.