Așteptările absurde pe care le au oamenii de la mine doar pentru că sunt psiholog

E problematic să fii lângă sau în relație cu cineva a cărui meserie este să îi înțeleagă pe ceilalți, pentru că toate astea vin cu o serie de așteptări nerealiste despre cine ar trebui să fie persoana de lângă tine versus cine este în cabinetul și profesia lor.

La petreceri, date-uri, concerte, sărbători, nunți, cumetrii, onomastici, dacă te duci și spui „sunt terapeut”, sigur tresare careva, scoți pe cineva din supă sau din pahar, și încep să îi sticlească ochii pentru că se pregătește să îți împărtășească, impromptu, o poveste despre vreo experiență dureroasă, un deces, un avort, cum crede că înnebunește, cum își înșală nevasta, cum nu știe ce vrea în viață, cum face terapie, dar oare e suficient? sau ce părere are despre vreunul ca Jordan Peterson. Toate-s povești reale!

Meseria de terapeut este compasiunea și autoreflecția – ceva ce nu întâmpini des și liber în lumea noastră, dar despre care majoritatea oamenilor (cel puțin ăia pe care îi întâlnesc eu) sunt avizi sau curioși. Neoficial, firește.

Există, natural, așteptări legate de experiența în jurul unei persoane anume, raportat la profesia ei, dar e important să-ți amintești că nimeni nu este un job 24/7, ci o persoană. Cu toții avem nevoie unii de ceilalți și de un spațiu în care să fii tu însuți, ca atunci când ajungi acasă și îți dai, în sfârșit, pantofii jos, suspinând de dragul confortului picioarelor tale.

Dar, cum profesia și aplecarea mea este să fiu terapeut, m-am hotărât să scriu un scurt memento despre cum trăim noi la fel ca tine, dar și despre ce așteptări nerealiste au unii oameni de la apropiații lor, care se întâmplă să fie psihoterapeuți.

Cu aproximație, durează minimum șapte ani să devii psihoterapeut. După acești șapte ani, începi să te perfecționezi. Înveți să lucrezi, să faci intervenții pe sufletul deschis și tot așa. Este o profesie și un skill set. Și nu ne interesează să facem asta în afara cabinetului, întâi pentru că e la fel de periculos ca și cum ai face o operație în aer liber și în al doilea rând, pentru că și noi, ca și ceilalți oameni, avem nevoie de pauze de la munca noastră. Există colegi mai tineri sau pasionați de psiho din primii ani care se chitesc pe rude, neamuri, prieteni, prietene să își probeze noile cunoștințe (true story, cu toții suntem vinovați de asta la începutul profesiei noastre), dar e ceva ce trece odată cu dezvoltarea personală și profesională.

Deci, când interacționez „în civil”, nu mă gândesc la arhitectura personalității tale, rezistențe, conflicte etc., ci privesc și eu ca orice muritor, căruia îi mai zboară gândul și se întreabă dacă mai are lapte acasă sau dacă a rămas pisica fără nisip.

Auzi asta des ca psihoterapeut, cumva ca o consecință a zelului cu care am împărtășit cunoaștere din perioadele de școlarizare și formare, dar și a credinței de mai sus, pe care mulți o au. La asta adaugi faptul că pentru a fi psihoterapeut, trebuie să treci tu însuți prin psihoterapie. Nu există altă cale și nu ți-aș recomanda să lași să se apropie de tine un terapeut care nu și-a luat psihoterapia personală în serios.

Atunci când interacționezi personal cu cineva care a ales psihoterapia, vei vedea că persoana respectivă acționează exact ca produsul muncii lui, pentru că asta face. Nu-ți spune că ceva e corect sau nu, ca să te psihologizeze (ce o mai însemna și aia), nu zice că X este o treabă dificilă emoțional, ca să lucrați pe asta, ci pentru că așa ar face orice om normal, după ani de psihoterapie. Ăsta e produsul finit al procesului.

E ca și cum ai avea un prieten care e pasionat de fitness, iar corpul lui arată din ce în ce mai bine. Cum nu i-ai cere ăluia să vină într-un trup flasc și nemuncit când vă vedeți, nu-i cere nici unui psihoterapeut să se comporte ca și cum nu are dezvoltare personală la activ, pentru că așa îi spui de fapt să nu mai fie el însuși.

Mă confruntam cu burnout (ca orice muritor) și îmi zice un coleg medic „aha, păi psihologul știe să facă bine în viața tuturor și într-a lui nu!”. Ah, asta mă ucide încet!

Credința că dacă ești psihoterapeut, tu ești expertul suprem, atât pentru tine, cât și pentru ceilalți, cât și imun la viață și suferință în general este una dintre cele mai mari inepții din lume. Creșterea și provocările nu dispar, doar pentru că te numești psihoterapeut, exact așa cum nu ești imun la fracturi (de exemplu), dacă ești ortoped.

Și noi trecem prin tristețe, anxietate, probleme, stres, pierdere, divorțuri, depresie etc. ca oricine altcineva. Diferența este că ne îndărătnicim să rezolvăm toate astea și vrem să îi ajutăm și pe alții.

Dar, tocmai faptul că suntem foarte vii în viețile noastre private face ca în cabinete să fim cu atât mai buni și cu atât mai aproape de clienții noștri. Așa că, ghinion: avem și noi problemele noastre (de-asta nu ne frământă ale altora când suntem în afara cabinetului, apropo).

Irvin Yalom, unul dintre cei mai buni și cunoscuți terapeuți și autori din lume, la ora actuală, a scris o carte la 85 de ani despre drumul către sine și despre faptul că el încă se descoperă și lucrează la el însuși.

Creșterea nu se încheie niciodată. Asta nu înseamnă că vei fi într-o groapă emoțională mereu sau prins în ițele trecutului toată viața ta, dar că vei trece prin relații formative mereu, vei descoperi, vei greși și vei învăța să repari tot timpul. Asta e frumusețea vieții, nu e o ecuație pe care o rezolvi și al cărei rezultat este omul perfect, ci omul perfect disponibil să trăiască experiența vieții ăsteia.

Și cum nimic nu-i perfect, nici psihoterapeutul nu este. Iar asta n-are nimic de-a face cu cât de bun ești ca terapeut.

Oh, ba da! Să se piardă cu firea, să judece, să înjure, să plângă, să zbiere, să plece, să revină, să facă absolut orice face alt om în viața lui de zi cu zi, pentru că te dor și te ating lucruri, ai limitele și punctele tale oarbe, ai bagajul tău (că ai fost și tu copil, nu te-ai ivit pur și simplu), ai punctele tale nevralgice, lucrurile și oamenii care te irită.

Nu exprimi toate astea în cabinet, pentru că e slujba ta să fii în slujba altuia și să îi dai spațiu să descoasă toate aceste trăiri. Și terapeuții, ca și tine, fac fix asta.

Majoritatea terapeuților merg și revin la terapia lor de mai multe ori în carieră, inițial pentru că este necesar ca să te formezi și ulterior pentru că suntem oameni. Însăși faptul că ești om, te ajută să fii un terapeut cu atât mai bun pentru clienții tăi.

Asta e ceva greu de explicat celor apropiați, fără să suni ca un măgar insensibil. Când profesia mea este să dau compasiune și empatie și să ascult ore în șir despre durere și necazuri, uneori intervine invariabil oboseala. Se numește „compassion fatigue” sau oboseala de compasiune. Ți se diminuează disponibilitatea de a fi în contact cu material emoțional de orice fel sau de a fi în contact pur și simplu.

Realitatea este că, la finalul zilei, ne comportăm ca orice alt om care și-a încheiat ziua de muncă. Cum nu ai asalta un IT-ist să îi spui despre problemele din relația ta din neant, nu e ok să faci asta nici cu un psiholog în timpul lui liber. Uneori bateria se termină chiar și la terapeuți.

Asta cred că este cea mai enervantă chestie: să ți se ceară sa ai mult mai multă toleranță și înțelegere pentru comportamente care îți împing limitele personale, doar pentru că ai capacitatea profesională de a înțelege mai mult decât ceilalți. Pentru mine e teribil de frustrant, pentru că este ca o pedeapsă pentru a fi empatic și instruit.

Ca terapeut care treci prin terapia ta, devii cu mult mai tolerant și înțelept, iar nivelul tău de empatie și acceptare necondiționată crește. Însă acceptarea necondiționată înseamnă că te văd, te înțeleg, îți înțeleg poziția, nu te resping ca ființă umană, dar nu trebuie să îți accept sau să tolerez comportamentul, mai ales dacă îmi creează disconfort.

Așa că, dacă te gândeai că lângă un psihoterapeut ar fi un loc bun să te comporți egoist sau nepoliticos, îți recomand puternic să nu o faci. Pentru că vei avea parte de o surpriză foarte neplăcută, din partea oricărui terapeut.

Denisa Călin este psiholog și psihoterapeut integrativ, lucrează cu și scrie despre probleme de sănătate mintală. O poți urmări și pe pagina ei de Facebook.