Cum poți salva planeta dacă lucrezi mai puțin

În 1972, o echipă de la MIT a publicat The Limits to Growth, un raport care prezicea ce se va întâmpla cu civilizația umană pe măsură ce economia și populația vor crește. Simularea lor pe calculator a descoperit ceva destul de clar: Pe o planetă cu resurse finite, creșterea exponențială infinită e imposibilă. Până la urmă, resursele precum petrolul se vor termina.

De-a lungul istoriei, oamenii au considerat dezvoltarea ceva pozitiv, sinonimă cu joburi sigure și prosperitate. De la Al Doilea Război Mondial, produsul intern brut a fost folosit pentru a măsura bunăstarea unei țări. Unul dintre economiștii lui John F. Kennedy, Arthur Okun, a dezvoltat o teorie conform căreia pentru fiecare creștere cu trei puncte a PIB-ului, șomajul scade cu un procent, iar fix acesta e motivul pentru care campaniile prezidențiale se concentrează pe PIB.

Dar creșterea a dus la alte probleme, precum încălzirea globală de la emisiile de carbon, condiții meteo extreme și pierderea biodiversității. În consecință, unii activiști, cercetători și legislatori se întreabă dacă dogma creșterii e neapărat bună. Acest scepticism a dus la apariția mișcării de descreștere, care susține că dezvoltarea economiei e legată în mod sigur de intensificarea emisiilor de carbon. Asta înseamnă că e nevoie de o reducere dramatică a energiei și a consumului de materiale, ceea ce, inevitabil, ar duce la scăderea PIB-ului.

The Green New Deal, popularizată de Alexandria Ocasio-Cortez, vrea să scadă carbonul prin creșterea industriei energiei regenerabile. Dar adepții mișcării de descreștere cred că lucrurile trebuiesc duse mai departe, printr-o mișcare socială care separă ideea de progres și cea de creștere economică odată pentru totdeauna. Noul tip de succes economic se va concentra pe accesul la serviciile publice, o săptămână de lucru mai scurtă și mai mult timp liber. Această abordare, spun susținătorii ei, nu doar că va combate încălzirea globală, ci va elibera oamenii de o cultură obsedată de muncă în care mulți abia trăiesc de pe o zi pe alta.

Mișcarea de descreștere de astăzi își are rădăcinile în Franța: La începutul anilor 2000, profesorul de antropologie economică Serge Latouche, de la Universitatea Paris-Sud, a început să scrie cu ardoare despre descreșterea în Lumea Diplomatică. Era un omagiu pentru raportul Limits to Growth, dar elabora și mai mult pe subiect. Noua întrebare era una mult mai interesantă: cum se poate autoimpune o limită a creșterii când toată structura economică și politică se bazează pe ea? Cum ar fi organizată o societate preocupată de bunăstarea ființei umane în contextul unei economii în scădere?

În zilele noastre, descreșterea e un termen folosit în cercurile academice și de stânga din toată lumea, iar susținătorii ei sunt economiști, ecologiști, socialiști democrați și activiști, tineri și bătrâni. Aceștia își imaginează o lume diferită prin schimbarea fundamentală a felul în care succesul și bunăstarea sunt măsurate, cu scopul de a rezolva inegalitățile financiare și sociale și de a salva planeta.

Această viziune atrăgătoare a viitorului câștigă teren. Prima conferință internațională despre descreștere a avut loc în Paris în 2008, unde au participat aproximativ 140 de persoane. De atunci au existat multe conferințe pe subiect. Cea din 2018 a ajuns la un număr de peste șapte sute de participanți. A crescut și numărul de articole și cărți academice despre descreștere, iar în 2018, 238 de academicieni au semnat o scrisoare publicată în The Guardian prin care cereau ca mișcarea să fie luată în serios.

Dar cum economia s-a bazat atâta vremere pe creștere, nu e de ajuns să fie trasă frâna de urgență, a zis Giorgios Kallis, om de știință și ecologist politic la Universitatea Autonomă din Barcelona și autor al cărții Descreștere. El spune că, pentru a încetini economia și a evita crearea unui haos, ideile despre întreg sistemul economic trebuiesc reconfigurate.

Iată cum văd susținătorii mișcării acest proces: După o reducere a consumului material și energetic, care va constrânge economia, ar trebui efectuată o redistribuție a averii existente și o tranziție de la o societate materialistă la una în care valorile se bazează pe un stil de viață simplu și muncă și activități neplătite.

Descreșterea ar însemna că ai avea mai puține posesii: ar fi mai puțini oameni care lucrează și produc materiale, așa că ar fi mai puține branduri în magazine, haine obținute rapid și bunuri ieftine și consumabile. Probabil că o familie ar avea o mașină în loc de trei, vei lua trenul în loc de avion când pleci în vacanță, iar în timpul liber n-ai merge la cumpărături, ci ai face activități cu cei dragi fără să cheltui bani.

Practic, asta ar cere dezvoltarea serviciilor publice gratuite. Oamenii nu vor mai trebui să câștige atâția bani dacă nu vor fi nevoiți să cheltuie atâta pe sănătate, chirie, educație și transport. Unii susținători ai descreșterii au propus ideea de venit minim universal care să compenseze pentru săptămâna de muncă mai scurtă.

Oamenii pot încerca să aplice ideea de pe acum prin limitarea cumpărăturilor, dar e greu să aplici modelul de descreștere fără serviciile publice respective. În momentul de față, munca, timpul liber și calitatea vieții în general sunt dictate prin consum. Dacă oamenii ar munci mai puțin, ar avea venituri mai mici și nu ar trăi atât de materialist, asta ar avea un impact negativ asupra calității vieții lor dacă societatea nu iese în întâmpinarea noilor nevoi.

Cum există puține exemple reale de descreștere, Kallis a folosit o utopie fictivă pentru a explica acest concept într-un studiu din 2015. A luat ca referință planeta Anarres, din cartea The Dispossessed de Ursula K. Le Guin, o societate care are resurse modeste, dar care, prin structura egalitaristă, e un loc unde poți duce o viață plăcută, în comparație cu planeta vecină, capitalistă, Urras.

„Așa ne imaginăm viața ideală”, a zis Kallis. „O viață mai simplă, nu una în care continuăm să producem tot mai mult și să alergăm tot mai repede și avem de ales între nenumărate produse.”

Criticii descreșterii spun că e mai mult o ideologie decât o cale practică și că reducerea economiei nu va coborî nivelele de carbon la zero. În plus, dat fiind că veniturile sunt distribuite inegal, reducerea economiei ar putea să-i lase pe cei mai amărâți cetățeni fără mâncare și curent electric.

Robert Pollin, profesor de aconomie la Universitatea Amherst din Massachusetts, a zis că, deși e de acord cu sentimentul care alimentează mișcarea de descreștere, nu e de acord că un astfel de sistem ar putea funcționa, cel puțin nu atât de repede pe cât e nevoie.

Pollin a zis că e adevărat că un PIB mai mic ar însemna reducerea emisiilor, dar nu cu foarte mult. Diminuarea economiei cu zece procente ar scădea emisiile cu zece procente. Asta e de două ori mai rău decât ce s-a întâmplat în timpul Marii Crize Financiare, cu alte cuvinte, riscuri sociale mari pentru o reducere a degajărilor de carbon cu doar zece procente.

Ca emisiile să scadă la zero, ar fi nevoie de o descreștere, dar una concentrată pe consumul de combustibil pe bază de fosile. „Asta nu înseamnă că trebuie să descreștem totul”, a zis Pollin. „Trebuie să scădem la zero industria combustibilului pe bază de fosile, dar să extindem masiv sistemele de energie curată, investițiile în energie regenerabilă și eficiența energetică.” Asta înseamnă, practic, The Green New Deal: un efort de a crește energia regenerabilă și a elimina combustibilul pe bază de fosile și efectuarea unei tranziții corecte pentru persoanele care lucrează în acest domeniu.

Pentru Pollin, chiar și asta ar fi o schimbare radicală. Un plan de a avea zero emisii de carbon în treizeci de ani ar putea însemna sfârșitul uneia dintre cele mai puternice industrii din lume. El crede că această mișcare e suficient de ambițioasă și fără încercarea de a implementa alte schimbări sociale.

„Dacă luăm în serios cercetările climatice, avem doar câteva decenii ca să facem niște progrese considerabile. Și, fie că ne place sau nu, nu avem cum să renunțăm la capitalism într-un timp atât de scurt”, a zis el.

Sam Bliss, profesor de resurse naturale la Universitatea din Vermont și membru al colectivului DegrowUS, a zis că, din punct de vedere cultural, popularitatea personalităților precum Marie Kondo – starul Netflix care îi încurajează pe oameni să scape de obiectele care nu le aduc bucurie – dezvăluie un sentiment tot mai puternic că am devenit prea materialiști.

Această tendință spre descreștere s-ar putea să reflecte mai mult decât o dorință de minimalism, ci și oboseala unui sistem în care creșterea nu i-a făcut fericiți pe mulți. Cum nu au acces la bunuri mai multe și mai ieftine, oamenii înțeleg că beneficiile creșterii nu sunt distribuite în mod egal. În 1965, directorii de companii câștigau de douăzeci de ori mai mult decât un muncitor, dar în 2013, câștigă de 296 de ori salariul unui angajat de rând. Din 1973 până în 2013, salariul pe oră a crescut doar cu nouă procente, dar productivitatea a crescut cu 74 de procente. „Asta înseamnă că muncitorii produc mult mai mult decât primesc ca salariu și beneficii de la angajatori”, a scris Institutul de Politici Economice, un think-tank economic.

Chiar și în timpul perioadelor de creștere pe toate planurile, milenialii au fost numiți „generația burnout”. Mulți nu reușesc să-și găsească de lucru sau să păstreze un job, nu își permit o casă, nu au bani să meargă la doctor și trăiesc de pe o zi pe alta.

În această situație sumbră, descreșterea oferă o lume în care valoarea de sine nu e totuna cu valoarea monetară și în care nu trebuie să lucrezi până la epuizare ca să ai acces la necesitățile de bază.

Asta nu înseamnă că descreșterea e neapărat cea mai eficientă strategie pentru a reduce emisiile de carbon conform unui deadline strict, dar mișcarea în sine ridică întrebări importante despre cum este măsurat succesul la nivel de societate și țară.

Pe înțelesul tuturor, mai multe lucruri nu înseamnă neapărat mai multă bucurie, a zis David Pilling, autorul cărții The Growth Delusion: Wealth, Poverty and the Well-Being of Nations, într-un interviu cu Washington Post. A oferit un exemplu al sistemului de sănătate din Statele Unite. A contribuit cu 17 procente la PIB, ceea ce e mult mai mult decât cheltuie alte țări, deși unii sunt de părere că alte sisteme de sănătate sunt superioare.

PIB-ul ignoră joburile invizibile care nu sunt plătite cu bani, precum cel de îngrijitor, și care sunt de obicei efectuate de femei și persoane marginalizate. „E amuzant cum, dacă îți fur mașina și o vând, asta contribuie la creștere, dar dacă am grijă de o persoană în vârstă sau cresc trei copii bine adaptați la societate, nu contribui la creștere”, a zis Pilling în interviu.

Poate că din această mișcare ai de învățat o lecție care are legătură mai mult cu felul fundamental în care trăiești decât cu politica. După cum a scris Jason Hickel, antropolog la Școala de Economie din Londra, descreșterea dorește înflorirea ființei umane. „Am asociat creșterea cu abilitatea de a rezolva probleme sociale precum eradicarea sărăciei și a șomajului, dar nu funcționează”, a zis Hickel.

„De ce oare, atunci când vine vorba de sistemul economic, suntem convinși că acesta e singura soluție? E ridicol. Cred că trebuie să ne eliberăm de subiectivitatea absurdă pe care o simțim pentru acest sistem și să recunoaștem că trebuie să evoluăm spre unul mai bun”, a zis el.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.