Sportivii români care suferă de depresie sunt ignorați sau luați la mișto

Cu puțin timp în urmă, fostul fotbalist român Victoraș Iacob declara că urmează să fie noul antrenor al clubului FC Barcelona. Anunțul bizar a făcut înconjurul presei de la noi, care s-a grăbit să dea știrea, deși era evident că nu exista niciun sâmbure de adevăr în vorbele fostului stelist. Multă lume a crezut că Iacob fie a glumit, fie consumase ceva substanțe în acel moment, dar se pare că fostul atacant traversează o perioadă complicată din punct de vedere psihic.

În 2012, după ce s-a retras din sport, chiar Iacob spunea că „în România, pregătirea psihică nu există, iar după ce îți termini cariera trebuie să te duci într-un centru de reabilitare vreo doi ani, ca să îți revii”. Nu știm dacă problemele sale de acum țin de o depresie apărută după încheierea activității de fotbalist, însă astfel de căderi sunt comune la sportivi.

Cu zece ani în urmă, un caz incredibil șoca lumea fotbalului. Portarul Robert Enke, pe atunci titular în echipa națională a Germaniei, s-a sinucis după o lungă bătălie cu depresia. Întreaga sa carieră, una altfel de succes, a fost dominată de presiunea performanței și teama paralizantă de a nu greși. Un alt fotbalist de top, spaniolul Andres Iniesta, a povestit recent că a trecut printr-o depresie, că se simțea gol pe dinăuntru, chiar într-o perioadă în care atât el, cât și clubul său erau în plină glorie.

Și în România au existat cazuri de sportivi doborâți de această afecțiune, cel mai cunoscut fiind cel al fostului stelist Lucian Bălan, câștigător al Cupei Campionilor Europeni, care s-a sinucis în 2015. La noi multe cazuri rămân nedescoperite și netratate, deoarece cluburile subestimează evaluarea și pregătirea psihologică a sportivilor.

După sinuciderea lui Enke, grupările din Europa de Vest au început să acorde tot mai multă importanță componentei psihice a sportivilor, inclusiv a juniorilor. „În afară există o deschidere mai mare spre zona aceasta. Există chiar o cultură a pregătirii psihologice, iar sportivii înțeleg mai bine rolul unui psiholog sportiv”, explică Răzvan Zaharia, psihoterapeut și psiholog sportiv.

El mai spune că foarte puține cluburi din România colaborează cu psihologi și chiar și atunci când o fac, aceștia nu sunt foarte prezenți în viața sportivilor. Mulți nu reușesc să se integreze efectiv în viața echipei și astfel nu sunt percepuți de sportivi ca „unii de-ai lor”. În 2012, când fotbaliștii de la Steaua aveau nevoie de un psiholog pentru a depăși un moment greu din viața echipei, patronul Gigi Becali a luat în derâdere situația.

„Cât timp sunt eu la Steaua nu vom aduce niciun fel de psiholog. Ce, vrei să râdă lumea de noi?!”, spunea conducătorul clubului bucureștean.

Cu toate că toată lumea vorbește despre factorul mental, de la jucători la analiști, acest tip de pregătire mai degrabă un „hei-rup” în România. Sportivii nu știu să-și gestioneze gândurile și emoțiile, așa că le reprimă și le pun departe, într-un colț, explică Răzvan Zaharia. Poate și de asta, sportivii români fac nuntă la victorie și înmormântare la înfrângere.

Pe deasupra, o slabă pregătire psihologică și ignorarea unor aspecte mentale afectează și performanțele. „Am întâlnit, mai ales în cazul fotbaliștilor, plasarea succesului și a eșecului spre exterior. Spre exemplu, când un jucător șutează pe lângă poartă, ceartă mingea, ca și cum aceasta n-ar fi plecat din piciorul lui, nu capul său ar fi dat comanda. Ideea nu e să găsești vinovați, ci să te mobilizezi să faci lucrurile mai bine”, zice Răzvan Zaharia.

Mulți sportivi români nu au exercițiul mersului la psiholog, nu conștientizează importanța lui, pentru că nu sunt obișnuiți cu asta din perioada junioratului, așa cum ar fi normal. „Ideal ar fi să înceapă pregătirea psihologică undeva între zece și 12 ani, când structura cognitivă e suficient de dezvoltată încât să lucrezi susținut din punct de vedere mental. În zona sporturilor de echipă, e nevoie de măcar o activitate săptămânală”, spune Răzvan Zaharia.

Ionuț Rada, un fundaș central ajuns astăzi la 36 de ani, care a evoluat pentru Steaua, CFR Cluj și a adunat două selecții la echipa națională, mi-a spus că a înțeles rolul psihologului abia atunci când s-a transferat în Italia.

„La Bari am avut pentru prima oară contact cu un psiholog, care lucrase la echipa U-21 a lui Juventus. Nu-mi dădeam seama cu ce poate să ne ajute, pentru că în România nu interacționasem deloc cu psihologi. S-a pus la un moment dat problema să fie adus unul la Steaua, dar s-a renunțat repede la idee. Lumea de aici nu crede că e nevoie de ei.”

Psihologul de la Bari stătea permanent lângă echipă, observa comportamentele jucătorilor la antrenamente, iar seara discuta detaliat cu fiecare în parte. „Așa am ajuns să conștientizez diverse lucruri. Un specialist te ajută să depășești niște bariere, te eliberează de presiune, te motivează când e cazul. Te împinge să faci acel declic de care ai nevoie, e absolut necesar la o echipă”, explică Rada.

În România, de multe ori antrenorii țin locul psihologilor, însă asta nu funcționează întotdeauna. „Unii sunt foarte buni pe partea tactică și atât. Alții, într-adevăr, știu să motiveze grupul și să-l țină unit”, mai spune fostul internațional.

La noi, Viitorul lui Gică Hagi e unul dintre puținele cluburi din țară care are grijă și de componenta psihică a fotbaliștilor.

Cu toate că, de la distanță, viața sportivilor faimoși pare una ideală, în realitate mulți dintre ei rezistă cu greu presiunii existente. Cunoscutul portar Gianluigi Buffon a povestit despre atacurile de panică pe care le avea la începutul carierei, în timp ce neamțul Sebastien Deisler a ajuns în spital și s-a retras la doar 27 de ani, din cauza depresiei provocate de intensitatea vieții sportive.

Psihoterapeutul Gina Chiriac, care lucrează cu sportivi din diverse discipline, spune că există o anxietate mai mare în acest domeniu, decât în altele. „Sportul se petrece în public, apare presiunea socială și e greu de gestionat modul în care sportivii o integrează. Uneori există rușine, sentimente de vinovăție sau alte emoții amplificate, precum furia apărută când nu performezi așa cum îți dorești”, explică ea.

Răzvan Zaharia povestește că a întâlnit sportivi cu tendințe depresive, cu tonusul psihic scăzut și care nu mai găseau plăcere în ceea ce făceau. „Unii sufereau de insomnie sau hipersomnie, agitație, oboseală, sentimente de devalorizare, aveau încredere scăzută și nu se puteau concentra.” Pentru a fi tratați, ei trebuie mai întâi să recunoască că au o problemă. „Mulți dintre ei nu o fac, pentru că nu înțeleg ce înseamnă pregătirea mentală.” În aceste situații, cei din jurul lor sau cluburile cu care au contract ar trebui să intervină, însă în România asta nu prea se-ntâmplă.

Depresia la sportivi poate apărea mai frecvent în timpul unei accidentări serioase sau într-un episod de cumpănă din viața privată, dar cel mai delicat moment e cel al retragerii.

„Așa se simte un sportiv la retragere: pierdut. O parte a vieții s-a dus și cu cât te pregătești mai din timp de asta, cu atât o să-ți fie mai bine”, explică Ionuț Rada, care în ultimii doi-trei ani de activitate s-a gândit mereu la ce va face după ce agață ghetele-n cui. Astăzi, mai joacă fotbal de plăcere, la Sănătatea Cluj, este personal trainer și analist și comentator la un post de sport. Alții nu-s atât de pregătiți pentru retragere.

Când sportivul dispare peste noapte din lumina reflectoarelor și adesea nu știe ce să facă mai departe cu viața lui. În 1994, fotbalistul italian Agostino Di Bartomolei s-a sinucis din cauza depresiei provocate de încheierea carierei sportive.

Tocmai de asta, Gina Chiriac crede că, după terminarea carierei, sportivii au imperioasă nevoie de pregătire psihică pentru a-și reorganiza viața și reconfigura traseul. „Trebuie să înțeleagă că partea profesională e doar o componentă a personalității și că-și pot reorienta interesul spre alte activități sau proiecte”, explică ea.

Mai mult, Răzvan Zaharia consideră chiar că ar trebui să existe servicii de management post-carieră sportivă: „Sunt numeroase cazuri de sportivi faimoși care, după retragere, au eșuat în viață și s-au dus spre zona de adicții și abuzuri”.

Dacă în România nu se pune (încă) problema, în Italia există deja asemenea cursuri, spune Ionuț Rada. „Toți jucătorii trecuți de 30 de ani primesc consiliere și sunt sfătuiți ce să facă la finalul carierei”, explică fotbalistul.

Psihoterapia e o disciplină prin care sportivii își recapătă liniștea, își cresc concentrarea și se mențin motivați pentru atingerea obiectivelor. Practic, prin diverse tehnici, „își armonizează gândirea și emoțiile cu corpul”, explică Chiriac, care în ultimii ani a consiliat numeroși sportivi români. În mai toate cazurile însă, aceștia apelează la terapie din proprie inițiativă, nu trimiși de cluburile lor sau de federații.

„În alte țări, sportivul este îndrumat de psihologul echipei, care îi oferă trei-patru posibilități de specialiști. Asta nu prea se practică în România. Dacă psihologul sportiv e prezent și nu prea în viața sportivilor, psihoterapia e și mai rară”, spune și Răzvan Zaharia. De altfel, la noi nici nu e bine delimitată linia fină dintre psiholog și psihoterapeut.

Ca specialist, Zaharia încearcă din interior să schimbe lucrurile și la noi. El militează pentru pregătirea psihologică a sportivilor încă din perioada junioratului, ca antrenament la fel de serios precum cel tehnic sau tactic. De asemenea, se implică și în interacțiunea puștilor cu părinți, cu care are sesiuni speciale, astfel încât mesajele pe care aceștia le transmit copiilor să fie pe aceeași voce. „Sunt părinți care-mi spun că nu știu ce să facă atunci când cei mici plâng. Le e greu să accepte că un copil simte nevoia să se descarce, eu le spun să-i lase s-o facă.”

Una peste alta, e clar că echipele sportive din România mai au de lucru la partea asta. Trebuie să se adapteze realității din fenomen și să înțeleagă că antrenamentul psihologic înseamnă mai mult decât un mioritic „Hai că se poate, îi batem!”. Când se va întâmpla asta, poate că situații precum cea recentă a lui Victoraș Iacob nu vor mai fi stigmatizate, ci evitate sau măcar tratate din timp.