Ce trebuie să faci, ca român, să studiezi în America

Nu sunt puţini cei care îşi doresc să ajungă, să studieze și să locuiască peste ocean, în așa-numita țară a tuturor posibilităților. Poate America lui Trump nu mai e atât de atrăgătoare cum era America lui Obama, dar încă oferă o mulțime de oportunități. Iar o școală de top este una dintre acestea.

Educația în Statele Unite, în special cea universitară, este de departe cea mai scumpă din toată lumea. Mulți americani ajung să se îndatoreze pe decenii pentru a urma o universitate privată de calitate.

Am crescut într-o bulă culturală filo-americană și mereu am vrut să experimentez viața din SUA. Știu, nu sunt singurul. Mai ales că mass-media și cultura americană cam monopolizează newsfeed-urile tuturor celor de pe Facebook, în special ale celor de sub 40 de ani.

Am ajuns să studiez în SUA prin intermediul Comisiei Româno-Americane Fulbright, care oferă anual burse de studiu și cercetare la universități americane. Competiția e acerbă, numărul de burse de studiu destul de redus, sub 15 pe an, iar prestigiul ei îți deschide suficiente uși odată ce ajungi peste ocean.

Dar nu este singura posibilitate de a ajunge în SUA, dacă nu îți permiți să plătești taxa de studiu de 50-70 000 de dolari pe an, cam cât cer majoritatea universităților private bune.

Bursele Fulbright sunt oferite de o comisie binațională româno-americană, iar perioada de înscriere începe prin februarie și durează până în luna mai a anului anterior celui de plecare. Deci dacă vrei să pleci la un masterat în SUA în toamna lui 2020, atunci trebuie să aplici în primăvara lui 2019. Da, întregul proces de selecție durează destul de mult.

Pachetul de aplicare e tipic pentru universitățile americane și îți dă impresia că nu îi interesează cu câte sutimi de punctaj mai mult ai avut comparativ cu următorul pe listă, ci mai degrabă încearcă să ia în considerare mai multe părți ale evoluției personale. Se numește evaluare holistică și înseamnă că nu contează că ai luat doar 10 în facultate, dacă n-ai făcut nimic altceva decât să tocești cărți în bibliotecă.

Sunt interesați să ai activități extrașcoare, să știi ce vrei de la viață și să poți să exprimi aceste lucruri în niște eseuri care să îi lase pe spate. E mai complicat decât pare, mai ales pentru cei care sunt obișnuiți să se bazeze pe rezultatele unui singur examen sau a unei testări pentru care tocesc o lună de zile. Aici contează ce ai făcut în ultimii 10 ani, nu doar în ultima lună.

Aplicația pe care o pregătești pentru bursă este și cea care este trimisă mai departe la universitățile unde vrei să aplici, așa că e practic doar un sistem de înscriere în doi pași, în care prima dată iei banii și apoi afli unde îi vei cheltui.

Pe mine mă bătea gândul să aplic pentru o bursă Fulbright de prin 2013, când am aflat de program de la un Fulbrighter abia întors în țară și care se mândrea că a lucrat în campania lui Obama. Acum e doctorand la o universitate de top din Italia. Am aplicat în 2017, la sfârșitul primului an de master la Budapesta (#IstandwithCEU) și azi chiar mă bucur că nu am lenevit și am trimis aplicația în ultimul moment, cu 30 de minute înainte de sfârșitul perioadei de înscriere.

Am aplicat la patru universități americane și, individual, la încă două din Europa și Asia, ca rezerve. Norocul a făcut să fiu acceptat la toate cele șase universități, iar asta m-a lăsat cu câteva nopți nedormite. Unde să merg? În California sau DC, Texas sau Maryland? Singapore sau Paris?

Într-un final, am decis să aleg opțiunea cea mai evidentă, Washington, DC. Așa că am ajuns în capitala Statelor Unite, studiind la a patra cea mai scumpă universitate din țara lui Trump: George Washington University. Nu e Ivy League, dar e în top 10 în domeniul meu de studiu.

Dacă vrei să pleci în SUA pentru un program de master sau doctorat, e necesar să susții un examen standardizat (GRE) de admitere în învățământul post-universitar. Testul e de complexitate moderată, dar dacă nu mai știi (sau nu ai știut niciodată) matematica de liceu, o să pară grea de tot partea cantitativă.

Eu a trebuit să dau examenul de două ori, căci nu am fost mulțumit de scorul la matematică, așa că să nu faci ca mine și asigură-te că ai cel puțin șase-opt săptămâni de pregătire pentru examen. Examenul e cerut cam de toate programele, indiferent că te duci să studiezi politici publice (my case) sau istoria artei. De ce ți-o trebui să știi integrale și algebră pentru istoria artei nu știu, dar unde-i regulă… nu-i tocmeală.

După ce ai dat testele și s-au trimis aplicațiile, urmează o liniște mormântală pentru două-trei luni, iar cu cât se apropie finalul lui februarie, cu atât mai mult crește febra așteptării. Am făcut greșeala să mă stresez prea tare și să îmi verific emailul de zece ori pe oră, că poate-poate vine vreun răspuns mult sperat. Nu faceți ca mine!

Apoi, pe măsură ce vin răspunsurile și te decizi asupra unei opțiuni, începe febra plecării. Unde o să stau, ce o să mănânc? Toate au nevoie de un răspuns adecvat, iar pentru asta am dedicat zeci de ore. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsesc cel mai optim bilet de avion. Nici prea scump, dar nici cu low-cost. Căci da, există și low-cost transatlantic, deși nu știu cine ar putea să stea 18-20 de ore în condiții fără spațiu să-și întindă picioarele. Apoi am început lunga căutare a unei chirii.

În Statele Unite, pentru că societatea este atât de atomizată și diversă, încrederea se construiește prin sisteme instituționalizate de control, prin scoruri de credit și scrisori de referință de la proprietarii imobilelor unde ai locuit înainte. Cum un nou venit în SUA nu are nici credit score (adică dovește că este responsabil financiar și își plătești facturile), și nici nu are ce scrisori să arate, ca să vadă proprietarul că este un chiriaș model, găsirea unui apartament decent devine o adevărată încercare.

În cazul meu, deși am căutat aproape o lună un loc decent într-un cartier sigur, am ajuns la concluzia că cea mai bună soluție e să caut ceva „on the ground”, când ajung acolo. Problema locativă e generalizată în SUA, mai ales dacă mergi într-un oraș mare ca DC-ul, unde cererea în continuă cerere și oferta relativ stabilă.

Așa că mi-am rezervat două săptămâni într-un Airbnb și am început să vizitez locuri chiar din ziua în care am sosit în oraș. Norocul a făcut să găsesc un apartament chiar din prima zi a căutărilor, ceea ce mi-a făcut începutul șederii mult mai relaxant și am și salvat o grămadă de bani. Din experiența altor colegi din universitate, culoarea pielii chiar poate fi un avantaj sau un dezavantaj, precum și continentul din care vii. Mulți americani middle-class au o fascinație pentru europeni, mai ales în orașele liberale și cosmopolite, așa că noii veniți din Europa se pot folosi de asta pentru a-și ușura primii pași în țara tuturor posibilităților.

Apoi apare problema bancară, căci ai nevoie de bani iar retragerile de numerar cu un card din România, ori chiar plățile cu cardul, implică costuri destul de mari. Chiria se plătește de obicei cu cecuri bancare, iar în Washington DC, spre exemplu, nu poți plăti cu cardul bancar la automatele de încărcare a cardului pentru transport public. Așa că deschiderea unui cont bancar în SUA devine o necesitate. Unele universități au ceea ce se numește Credit Union, care oferă servicii bancare de bază (carduri de debit, credit, cecuri, etc) cu comisioane foarte mici, așa că acestea ar fi cea mai bună opțiune.

Universitatea mea n-are așa ceva, așa că ar trebuit să merg pe piața liberă, iar primul lucru de care te lovești este lipsa Social Security Number, adică a CNP-ului american. Fără el, majoritatea băncilor te cam trimit la plimbare. Din fericire nu este cazul tuturor, așa că am reușit să-mi deschid un cont bancar studențesc fără comisioane și fără SSN-ul american. Am luat băncile la rând până am găsit una dispusă să-mi deschidă un cont pentru străini.

Acomodarea în societatea americană duce la confirmarea unor stereotipuri culturale, precum și descoperirea că unele lucruri sunt chiar foarte diferite de cum stau lucrurile în Europa. Primul lucru care mi-a atras atenția, chiar din primele zile ale sosirii, a fost numărul imens de drive-thru pe care le găsești peste tot. Mergi la bancă? Cel mai probabil au drive thru, să nu fie nevoie să te dai jos din mașină. Ai nevoie de medicamente? CVS are cu siguranță drive-thru, pe lângă faptul că mai toate arată a supermarketuri cu un colț dedicat medicamentelor. Ca să nu mai vorbim că nu trebuie să te dai jos din mașină când trebuie să mergi la orice fast-food sau chiar și la Starbucks.

Opiniile sunt strict ale autorului și nu reprezintă poziția oficială a Comisiei Fulbright sau a altor organizații la care acesta este afiliat.