religie

Ce s-ar întâmpla dacă preoții catolici ar avea voie să facă sex

Probabil ar fi mai mulți preoți. Dar cu Biserica sub investigație după scandalurile sexuale, s-ar putea întâmpla mai curând decât crezi.

de Alex Norcia; ilustrat de Nico Teitel; translated by Irina Gache
27 Septembrie 2018, 4:00am

Imagine de Nico Teitel 

În 1521, la patru ani după ce un preot german pe nume Martin Luther și-ar fi lipit Cele 95 de teze pe ușa bisericii All Saints din Wittenberg, proscrisul s-a retras la Wartburg Castle ca să se ascundă de inchizitori. Apoi a tradus Noul Testament din greacă în limba sa maternă, germana, și a început o perioadă la care s-a referit ca fiind „Patmos” – o aluzie la mica insulă grecească unde aparent a fost scrisă Apocalipsa. S-a afundat în studii, rafinând polemici împotriva vânzării indulgențelor (banii dați bisericii în schimbul salvării), și pentru ideea de sola fide, că Dumnezeu iartă bazat doar pe credință (indiferent de ce face cineva).

Acestea aveau să devină unele dintre cele mai obișnuite neînțelegeri între catolicism și protestantism. Dar ce se uită câteodată, pe lângă problemele politice din Europa care au urmat, sunt opiniile teologului despre sexualitate și căsătorie. La Watburg, i-a scris lui Nicolas Gerbel, jurist și expert în legile canonice, fix despre asta.

„Sărută-ți și sărută-ți din nou soția”, a insistat el. „Permite-i să iubească și să fie iubită. Ești norocos să fi depășit, printr-o căsătorie onorabilă, acel celibat în care cineva cade pradă focurilor mistuitoare și ideilor necurate. Acea stare nefericită a unei persoane singure, bărbat sau femeie, îmi relevă în fiece oră a zilei atâtea orori, încât nimic nu-mi sună mai rău decât numele unui călugăr, măicuță sau preot. O viață în căsnicie este un paradis, chiar și acolo unde totul este dorință.”

Ca multe alte aspecte ale religiei romano-catolice, cerința ca un preot să fie celibatar a fost consacrată de secole de tradiție. Dar ideea a fost contestată de când se știe. În ultimii ani, în timp ce Biserica Catolică a înfruntat valuri de controverse despre violuri (un nou caz este pe cale să explodeze în Germania), unii au mers atât de departe încât să se întrebe, în contextul pietății religioase sau în caz contrar, dacă chiar este posibil să trăiești o viață celibatară. Și cum Biserica este trasă la răspundere legal mai mult ca niciodată din cauza preoților pedofili – și are și obligații de miliarde de dolari – sfârșitul celibatului preoților ar putea fi mai aproape decât crezi.

Până la urmă, lăsând la o parte problemele științifice ale sexualității, știm că este posibil pentru Biserica Catolică să supraviețuiască fără restricție. Deja a făcut-o.

„Celibatul nu este doctrină în Biserica Catolică.” – Părintele Thomas Reese

„Precedentul celibatului din Biserica Catolică datează din Reforma Gregoriană a secolului al 11-lea”, mi-a spus recent Julie Byrne, profesor de religie la Hofstra University. „Papa Gregory al VII-lea a instituit o mulțime de schimbări. Celibatul obligatoriu pentru preoți a fost instituit atunci, și bineînțeles, vorbim despre un aranjament al societății care este foarte diferit de al nostru; deci a fost în mare parte pentru preoți ca să fie apți de muncă și ca terenul pe care-l aveau ei să rămână bisericilor, nu moștenitorilor. Așadar, dacă preoții nu aveau copii, era mai bine pentru Biserică.”

Noțiunea de celibat ca cerință religioasă este și mai veche de atât. Kim Haines-Eitzen, profesor de religie la Cornell, a explicat că-și are rădăcinile în apariția ascetismului, practica cea mai des asociată cu călugării. Haines-Eitzen a scris mult despre istoria celibatului, oferind o cronologie convingătoare care vorbește despre introducerea preoților în ierarhia Bisericii, influența filosofiei greco-romane și părerile creștinilor despre suferință și persecuție. Ce e clar este că aplicarea celibatului pentru preoți nu a venit din neant, nici dintr-odată.

„Ca să simplificăm domeniul istoric”, Părintele Thomas Reese, analist senior la Religion News Service, și fost editor șef la revista America, mi-a spus: „Mereu spun Am avut aproximativ o mie de ani în care clericii erau căsătoriți, și acum mai avem alți o mie de când cu regula celibatului.”

Deci modelul care nu cere preoților să fie celibatari este acolo. Până la urmă, Petru, primul papă, a fost căsătorit, dacă luăm Scriptura în serios – și mai mult de două duzini de biserici catolice din est, care sunt în comuniune deplină cu Papa Francis, permit bărbaților însurați să devină preoți, la fel cum fac multe alte biserici catolice independente care nu sunt afiliate cu Vaticanul. Mai sunt se pare și mulți alți preoți catolici în SUA care s-au convertit înapoi la credința romană de la episcopalianism și au reușit.

Adevăratele întrebări sunt dacă Biserica Romano-Catolică poate sau nu să se întoarcă la poziția precedentă, cum s-ar putea întâmpla asta, cum ar putea arăta, și de ce s-ar putea întâmpla acum. Mecanicile schimbării nu sunt atât de complicate precum ai crede.



„Există posiblitatea de a slăbi regulile asupra celibatului și preoților necăsătoriți, pentru că o disciplină e mai deschisă către schimbare decât o poziție doctrinală”, a spus într-un interviu Anthony Petro, profesor la Boston University unde studiază intersecția sexualității și religiei. „Disciplina celibatului se poate schimba. Al doilea Consiliu de la Vatican (în anii 1960), de exemplu, a modificat mult regulile după care se fac liturghiile. Chiar trebuie să fie în latină? Cum se ține împărtășania?

Există o diferență subtilă între felul în care sunt definite „doctrina” și „disciplina” catolice, dar, pe scurt, „doctrina” se preocupă de învățăturile Bisericii despre credință și moralitate (vin de la Dumnezeu), iar „disciplinele” sunt reguli făcute de oameni și se pot schimba. Este o frazare alunecoasă, totuși importantă.

„Celibatul nu este doctrină în Biserica Catolică”, a explicat Reese. „Este lege. Se poate schimba. Și oamenii ca mine sunt în favoarea celibatului opțional – principalul meu motiv fiind acela că avem nevoie de mai mulți preoți.”

Biserica, de fapt, duce lipsă de preoți de ani de zile, mai ales în America Latină și de Sud. După cum au scris Wall Street Journal în februarie, „În jurul lumii, raportul dintre catolici și preoți a urcat vertiginos în ultimele decenii, la 3 100 la 1 în 2015 de la 1 900 la 1 în 1980, conform statisticilor de la Vatican. Este deosebit de ridicat în America de Sud – 7 100 la 1, aproape de patru ori mai mare decât în America de Nord.” Logica este după cum urmează: Dacă lăsăm bărbații care vor să facă sex și să se însoare să devină preoți, mai mulți vor vrea să devină preoți. Papa Francis a indicat că este în favoarea dezbaterii acestei idei, și, în octombrie 2019, episcopi din Amazon vor călători la Vatican pentru un sinod care s-ar putea până la urmă să adauge preoții însurați pe agendă.

Dar urgența dezbaterii nu este, bineînțeles, doar despre diminuarea numărului de preoți. Vara asta a fost una cu adevărat scandaloasă pentru Biserica Catolică. Discuția despre celibat și dacă accesul la sex le va permite preoților un comportament prădător – sau dacă o viață celibatară a fost la un moment dat mai atrăgătoare pentru bărbații homosexuali într-o lume care nu era sigură pentru ei – poate duce la asocieri și presupuneri nefondate. (Byrne, profesoara de la Hofstra, mi-a spus, de exemplu, că ea crede că întrebarea despre celibat ar trebui să fie total separată de cum rezolvăm epidemia de abuzuri sexuale infantile din Biserică.)

Dar problema drepturilor gay și a homosexualității în preoțime a fost la baza diviziunii dintre grupul mai tradițional al credinței și cel progresist al lui Francis. Carlo Maria Vigano, probabil cel mai proeminent critic al lui Francis de pe planetă, a găsit o modalitate prin care să blameze bărbații homosexuali sfinți pentru saga abuzului sexual când i-a cerut pontifului demisia în toiul crizei. Francis, pe de altă parte, a fost deschis să accepte concepțiile moderne despre sexualitate și a părut că a condus discuția în așa fel încât să nu facă o analogie greșită între homosexualitate și pedofilie. (În august, papa a spus reporterilor că părinții nu ar trebuie să-și „condamne” copiii dacă sunt homosexuali, dar apoi a dus discuția înspre psihiatrie. Biserica rămâne fermă împotriva egalității căsniciilor.)

Probabil cel mai puțin bombastic și mai nuanțat argument împotriva celibatului, și cum a contribuit el la criza prezentă, este că se contrazice fundamental cu deschiderea și transparența – și atunci poate servi la hrănirea unei ruinări.

„Celibatul”, a scris Jason Berry în New York Times odată cu criza Spotlight a Bisericii Catolice din Boston din 2002, „a dat naștere unei culturi secrete în care comportamentul sexual sub orice formă trebuie să fie ascuns”. Conform The Guardian, un deceniu mai târziu, în 2017, un studiu comprehensiv a descoperit că „celibatul obligatoriu și o cultură a secretelor create de papi și episcopi sunt factorii majori în cazurile multiple de abuzuri infantile care s-au petrecut în Biserica Catolică”. (Acel raport a fost de asemenea criticat pentru că a sugerat că preoții confuzi în privința orientării lor sexuale făceau parte din problemă.) Probabil, cel mai notabil, răposatul A.W. Richard Sipe, un fost preot devenit psihoterapeut și unul dintre cei mai proeminenți cercetători în conexiunile dintre celibat și abuzul sexual al minorilor din Biserică, a spus că jurământul „a creat un sistem de ipocrizie și secrete în care abuzul minorilor a putut avea loc.” Conform New York Times, a mai conchis „că 6 la sută din toți preoții au abuzat sexual copii și minori” și „doar 50 la sută dintre preoți erau celibatari”, o statistică asupra cărei Biserica a insistat că a fost exagerată.

„Nu aș vrea să intru într-o retorică în care celibatul este un aspect pervers al sexualității”, a spus Petro, profesorul de la Boston University, când l-am întrebat ce crede despre relația dintre celibat și secretele în privința sexului. „Dintr-o perspectivă politică, ar trebui să spui: Dacă așa vrea cineva să-și trăiască viața, atunci bine. Dar modalitatea prin care ea devine o regulă, și când oamenii încearcă să trăiască în afara ei, sau să accepte că relațiile se pot întâmpla, toată rețeaua de secrete din jurul ei este periculoasă. Nu este vorba aici despre celibat, ci despre a te supune.”

Biserica Catolică a fost mereu, de-a lungul timpului, aptă de a supraviețui, și rămâne la fel de grandioasă datorită abilității sale de a se adapta.” – Warren Goldstein.

Printre alte lucruri, acel cult al supunerii poate descuraja victimele să iasă la lumină.

Dar indiferent care este opinia ta despre Biserica Catolică sau problemele din jurul celibatului și pedofiliei, este clar că permisiunea de a se căsători nu va rezolva cumva abuzurile sexuale din Biserică. Nici nu ar putea produce un torent de dornici de preoție să dea năvală la seminarii. Într-adevăr, chiar dacă mai mulți conservatori ai credinței s-ar putea opune mișcării, renunțarea la celibat nu ar afecta prea mult religia în sine.

„Dacă celibatul pentru cei care conduc Împărtășania în Biserica Romano-Catolică din vest ar dispărea mâine, ar fi încă o altă situație în care ar trebui să-l descoperim pe Dumnezeu în viețile noastre de zi cu zi”, mi-a spus prin e-mail Thomas O’Loughlin, profesor de teologie istorică la University of Nottingham din Anglia. „Ar duce și la bune și la rele acea decizie, dar vocația fiecărui membru al Bisericii să descopere și să urmeze ar rămâne neschimbată.”

Datele de sondaj limitate (sau mai puțin științifice), care există încă de la începutul anilor 2000, sugerează că mulți preoți americani au fost demult deschiși să dialogheze despre acest subiect. Și a fost dezbătut, ca sugestie realistă, de pe vremea Vaticanului II, când acele discipline pe care le-a menționat Petro (renunțarea la limba latină și altele) au fost optimizate, și au existat ceva speranțe că Papa Ioan al XXIII-lea s-ar putea gândi să le revizuiască. „Marea majoritate a celorlalte religii nu interzic mariajul preoților”, mi-a spus Warren Goldstein, director executiv la Center of Critical Research on Religion.

Pentru partea sa, Părintele Reese a recunoscut că existau argumente reale împotriva relaxării regulii celibatului – povara financiară care-i paște pe catolici ca să întrețină o familie și ideea că preoții celibatari s-ar putea să fie mai sfinți decât cei căsătoriți. („Pur și simplu nu cred asta”, a spus el. „Există multe alte cupluri căsătorite care sunt mai sfinte decât sunt eu.”) Dar a sugerat că micile probleme – preoții care ar trebui să se îngrijească de copiii lor, de exemplu – ar putea fi depășite, și că celibatul opțional s-ar putea întâmpla realist vorbind în următorii câțiva ani.

„Nu cred că renunțarea la jurământul celibatului ar fi atât de tulburătoare cum ar fi fost, să zicem, acum o sută de ani”, a fost de acord Kathleen Grimes, profesor asistent de religie la Villanova University, care, printre altele, studiază intersecția teologiei cu etica. „Pentru că eu cred că acum vedem viața din căsnicie ca pe o rută pozitivă spre sfințenie.”

Oricând s-ar întâmpla, și pentru oricare motiv, eliminarea celibatului ar reprezenta evident un pas înainte spre reformă – o mișcare pentru Biserică în direcția deschiderii. Ar fi o garanție că trăim în epoca modernă. Opțional sau nu, preoții căsătoriți ar reprezenta dovada progresului – și ar putea ajuta catolicii să simtă că biserica lor răspunde unei crize existențiale.

„Papa Francis a spus preoților și episcopilor să nu se comporte ca niște prinți” sau ca și cum ar fi mai buni ca toți ceilalți, a spus Reese. „Asta este schimbarea de care avem nevoie. Sunteți servitorii, le-a spus el, oamenilor lui Dumnezeu. Sunteți aici ca să serviți, nu să conduceți!”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.