Am vorbit cu tineri din România despre cele mai nașpa prejudecăți prin care au trecut

Dacă ești tânăr în România, sigur ai auzit măcar o dată una din replicile astea: „Nu știi tu la vârsta asta”, „n-ai experiență de viață”, „lasă c-o să vezi tu mai încolo!”. Oameni mai mari cu un an, zece, treizeci simt nevoia să-ți arate constant că ești mai mic și, cumva, ești mai fraier. Expresiile astea m-au terorizat și mă terorizează în continuare. Am ajuns să mă simt vinovat că m-am născut după ECLIPSĂ.

Nu contează ce faci, cine ești sau cum gândești. Mereu o să se trezească unul mai mare decât tine să-ți spună cât de fraier ești. Frazele prin care o generație s-a dat mai deșteaptă decât alta m-au făcut pe mine să ajung în punctul în care nu mi-am mai dorit să aflu nimic, pentru că orice efort depus părea în zadar. Am reușit să scap de chestia asta, dar singura traumă pe care o am și acum e că mi-e foarte greu să îmi dau vârsta reală. De multe ori, mint și spun că sunt mai mare. Când nu fac asta refuz să spun câți ani am.

Acum se discută mult despre ce face și nu face generația milenialilor. Așa că am mers un pic mai departe și am vrut să aflu ce impact au avut prejudecățile astea pentru alți tineri.

Oamenii cred că dacă sunt mai mic, automat sunt imatur. Prejudecăți de-astea apar și la oameni cu doi sau trei ani mai mari. „Tu ești fără experiență de viață”, asta am auzit cel mai des. Colegii mai mari îmi spuneau „o să vezi tu cum e mai târziu”. Ei au mereu impresia că nu poți realiza ceva dacă ești mai mic. Cred că oamenii care ajung să îmi spună că sunt imatur doar pentru că sunt mai mic au ceva frustări personale. Sau poate îi deranjează că vor să mă învețe chestii și nu sunt capabili.

Când eram clasa a noua și eram de serviciu pe școală, a venit la mine o colegă și m-a rugat să îi duc ceva unei profesoare. S-a răzgândit, când m-a întrebat ce clasă sunt și a noua n-o mulțumea așa tare. Nu avea încredere că mă descurc. Cred că cel mai des am auzit „o să vezi tu” și asta Inclusiv de la oameni cu câțiva ani mai mari. Nu neg, probabil o să văd, dar nu suntem toți tineri la un moment dat?

Mai e vorba aia cu „tu n-ai crescut așa” pe care o spun cei care-și apără anii copilăriei cu surle și trâmbițe. Nu știu de ce au prejudecățile astea. Poate pentru că e foarte ușor să le adopți, totuși, una e să zici că desenele la care te uitai tu erau mai mișto, alta e să acuzi că generația aia a stricat țara.

Oamenii credeau mereu că sunt prea mică pentru a fi independentă. Maică-mea mereu a fost strictă cu mine și îmi spunea că sunt prea mică să fac chestii singură, că trebuie să mă ajute cineva neapărat, că eu nu mă descurc. A fost nasol. Din cauza asta am ajuns să o mint și să mă ascund de ea foarte mult, ca să pot face lucruri singură.

Eu am dat de prejudecăți din cauza vârstei într-un proiect în care eram lider de grup. Nu conta ce vârsta ai, conta cât de bine știi să argumentezi. Aveam drept de decizie și participam la toate conferințele. Odată mi-am spus opinia despre o decizie care trebuia luată pentru folosul grupului. Toată lumea a fost de acord, cu excepția unei persoane.

Avea aceeași autoritate de decizie ca noi, doar că avea vreo 40 de ani. A spus că lui nu i se pare normal să fie respectată opinia unei persoane de 19 ani. Cred că oamenii care folosesc vârsta ca pe un argument n-au ceva mai bun de care să se lege.

Mereu mi s-a zis că părerea mea nu poate fi mai bună decât a adulților și am trăit cu impresia asta mult timp. Mi s-a întipărit în cap asta cu „ești copil, nu știi, mai ai de învățat”. Odată construiam cu taică-miu și cu bunică-miu o magazie. Trebuiau aduse niște lemne care să susțină acoperișul. Unul nu se potrivea și le-am zis să-l tăiem în două, dar nu m-au ascultat. Parcă nu mă auzeau. După ce s-au gândit cum să rezolve problema, au ajuns să facă așa cum am zis eu.

Au ignorat însă că a fost ideea mea. Nu știu de ce se comportă ăștia mai mari așa, dar mă gândesc c-o avea treabă cu tinerețea lor. Poate cred că dacă nu știau ceva atunci, înseamnă că nu știe nimeni nici acum.

Deși nu am analizat foarte mult fenomenul, cred că ajungem să ne transformăm, involuntar, în părinții noștri Aici intră și un anumit mod de gândire care nu permite anumite libertăți sau decizii aparent riscante.

Am avut norocul să cresc într-o familie oarecum atipică pentru Chișinău. Am fost încurajat să explorez și să mă exprim artistic după bunul plac. Am ales muzica și reprezentări vizuale în diverse medii. Eram conștient de prejudecățile de care aș da, dar am știut să îmi aleg cercurile așa încât să fie OK.

Eu m-am lovit și de un alt tip de prejudecăți, unele bazate, în mare parte, pe zona de unde vin. Pentru că eram din Basarabia, eram privit ca un outsider. Trăiesc în România și sunt cetățean aici, dar unii mă văd ca pe ceva exotic. Cât despre generațiile vechi, cred că prejudecățile lor vin, mai ales, din frica pe care o au față de nou. Cred însă că toți tinerii sunt într-un fel obligați să fie mai buni decât părinții lor.