Am analizat militar lupta de stradă de la Târgu Neamț și pot să-ți spun unde s-a greșit

Imaginile cu luptele de stradă de la Târgu Neamț dau o nesperată gură de oxigen care să hrănească strigătul comun de groază al panicaților de serviciu din media și de pe Facebook. Bătaia aia, desprinsă parcă din scenele cu cetele de polițiști Keystone, alimentează acum enunțurile panicarde de genul „disoluția statului român”, „nu e întâmplător că asta are loc acum, după adoptarea noului Cod Penal” ori „Statul nu mai există, frica nu mai există”.

Cafteala dintre cele două tabere rivale de romi dă, invariabil, apă la moară și celor din tabăra elfilor superiori care, la vederea imaginilor, nu rezistă tentației de a derapa în comentarii rasiste.

Toți, dar absolut toți, au pierdut esențialul: bătălia asta reprezintă un exemplu de manual de tactică militară între două formațiuni inamice pedestre, pusă în aplicare, instinctiv, de către niște amatori. Oamenii ăștia din Târgu Neamț, pe care-i vezi aruncând scânduri de colo-colo și-au irosit, de fapt, viața.

Într-un univers paralel, ei ar fi fost niște mândri ofițeri absolvenți de West Point, Frunze ori Saint-Cyr, nicidecum niște cetățeni din Tăbăcari sau Vânători Neamț care să se ia la harță din cauza unei fete care s-a iubit cu un tip din tabăra rivală. Ba, colac peste pupăză, a mai rămas și însărcinată. Dacă Shakespeare ar fi petrecut trei luni în Târgu Neamț, așa ar fi arătat acum „Romeo și Julieta”.

Când vine vorba de strategie și tactică militară primul nume care-ți vine în minte este, cel mai probabil, cel al lui Sun Tzu. Cartea lui, Arta Războiului, este, în cea mai mare parte, o însăilare de maxime și snoave militare care au fost atât de des citate în ultimii 2 500 de ani, încât au devenit aproape irelevante. Nu mai impresionezi nicio fată cu texte de genul „momește inamicul pentru a-l prinde în capcană” sau „Cel care e prudent și așteaptă un inamic imprudent va fi victorios”.

Pe scurt, Sun Tzu e depășit. De vreo 200 de ani, Carl von Clausewitz e în trend. Marii tacticieni ai războiului modern îi sunt profund recunoscători.

Iar luptele de stradă de la Târgu Neamț demonstrează, păstrând proporțiile, exact ce scria prusacul, la 1832, în cartea sa de căpătâi Despre război.

Romii ăia, după ce vor plăti amenzile și vor scăpa de pușcărie sau control judiciar, ar trebui degrabă luați cu arcanul, la oaste. Mai ales că MApN se află în plin proces de recrutare. Măcar acolo, în armată, vor învăța ce e aia disciplină.

Conform lui von Clausewitz, începutul unei activități nu e niciodată greu. Greu e să menții lucrurile în mișcare.

Or, oamenii ăia s-au pus pe treabă și au continuat. S-au bătut 10 minute legate, pe ceas. Sigur, au încălcat legea, dar aici nu discutăm nuanțele juridice, aspectele de morală ori ordine socială. Analizăm situația strict militar. Din acest punct de vedere, ambele tabere au arătat hotărâre și fermitate în menținerea pozițiilor. Nicio retragere, niciun pas în spate, doar replieri strategice.

Greșelile - comune ambelor tabere - au constat în lipsa de disciplină și a unui lider autentic care coagulează mulțimea și, implicit, o disciplinează măcar în stabilirea unei direcții principale de acțiune, de genul: „Înainte! Pe ei!”.

Astfel, în această încăierare, nivelul înalt de activitate a mascat, de fapt, lipsa unei acțiuni eficace. Cu alte cuvinte, luptătorii de maidan au arătat determinare și stamina level high, dar lipsa de disciplină tactică și coeziune nu a făcut posibilă delimitarea clară a unui învingător. Cine au fost câștigătorii? Ăia din stânga, sau ăia din dreapta? Nimeni nu poate spune cu adevărat.

Combatanții au aruncat, de colo colo cu niște scânduri și țevi, dar fără ca, la final, una dintre tabere să repurteze o victorie decisivă. Aici putem specula mai departe și să ne gândim că această luptă a fost o maskirova, un șiretlic.

Dacă tragem linie la final, observăm că în niciuna dintre tabere nu s-au înregistrat răniți serios. Oamenii au știut, inconștient, poate, unde să tragă linie. Fiecare s-a menținut în zona sa de confort și, astfel, nu am avut parte de „infiltrați” care să rămână abandonați în teritoriul vremelnic ocupat de inamic. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, am fi avut victime serioase. De fapt, singura persoană care era să cadă victimă a fost chiar curajosul polițist care a intervenit între cele două tabere..

Polițistul a tras cinci focuri de avertisment în aer. Deși dotat cu armament de foc, net superior față de bâtele și răngile taberelor rivale, omul legii este complet depășit de situație. Și la propriu și la figurat. În acest caz, arma sa de foc – pistolul – nu poate fi considerată, din punct de vedere tactic un „force multiplier”.

Mulți vor spune că „mai bine trăgea direct în ei, ca-n America”. Dacă făcea asta, ar fi fost mari șanse ca polițistul să fie victimă sigură. Pentru că, în acest caz, deși depășiți din punct de vedere al superiorității armamentului, bandele din piață ar fi aplicat principiul de bază al Armatei Roșii din Al Doilea Război Mondial: „cantitatea devine calitate”.

Polițistul ar fi fost, pur și simplu, copleșit. Mai ales că, spre deosebire de ceilalți, omul legii a făcut o greșeală impardonabilă: a atacat pe centru, frontal. S-a avântat, eroic, fix în no man’s land-ul din mijlocul pieței. Și a fost la un pas să fie lovit de un topor.

Spre deosebire de omul legii, dacă te uiți cu atenție la imagini, observi că, din instinct, combatanții se mișcă cel mai mult pe lângă clădiri. Atacă pe flancuri, cum s-ar zice. Asta e bine, o știe orice tactician. Problema e că, pe stradă, ești limitat de clădirile de pe margine. Tu ataci pe flancuri, dar pereții ăia de beton riscă să te „fixeze” la îngrămădeală. Și să te trezești cu spatele la zid. În astfel de încăierări cheia stă în mișcările fluide de du-te vino și replierile rapide, de tipul celor ale scrimerilor.

Faptul că lupta s-a menținut oarecum la distanță, nu există – cel puțin în imaginile filmate – scene de luptă corp-la-corp care ar merita atenția noastră. După circa 10 minute, lupta își pierde din suflu.

Luptătorii ar fi trebuit să cunoască probabil cel mai important citat al strategului prusac Von Clausewitz:

Membrii celor două tabere s-au complicat. Lipsiți de un plan de acțiune, s-au fărâmițat și risipit pe câmpul de bătălie. Este ceea ce von Clausewitz numește „fricțiunea de pe câmpul de luptă”.

Fricțiunea e elementul de necunoscut care face ca lucrurile simple să devină dificile, iar cele complicate imposibile. De la distanță, războiul pare simplu. Nici nu e de mirare de ce e atât de mult pe placul copiilor care văd în jocurile militare, doar mutatul unor figurine de colo colo sau apăsatul unui trăgaci virtual în fața monitorului.

Bine, nu vorbim aici despre un „război” în toată regula (deși pun pariu că, la ora la care citești rândurile astea, au apărut deja articole în presă despre „războiul clanurilor”). Ia cuvântul „război” cu sens generic. Înlocuiește-l cu „bătaie” și tot cam pe acolo ajungi.

Ideea de bază este că solicitarea intelectuală pe care o exercită războiul (bătaia, cafteala, lupta) e, de cele mai multe ori, superficială. Și asta pentru că există un perpetuu decalaj între aparențe și realitate.

Clausewitz îl numește „fricțiune”. Asta înseamnă orice care îți dă peste cap planurile frumos scrise peste hărțile frumos colorate: de la faptul că începe să ningă și că tu nu ai anvelope de iarnă, sau că praful face ca mecanismele armelor să nu mai funcționeze cum trebuie, ori că un plutonier de intendență inept a încurcat garniturile și, în loc de obuze de 120, îți vin izmene.

„Fricțiunea” este cea care rupe „liniaritatea”. Exemplu: soldățeii mărșăluiesc frumos și „liniar” până când începe din senin un baraj de artilerie.

Revenind la Bătălia de la Târgu Neamț, aici inițiativa celor două tabere a fost ruptă decisiv de intervenția mascaților. „Fricțiunea”, în cazul romilor, a ținut de ceea ce von Clausewitz numește „decalajul dintre rezultatele dorite și cele reale”.

Cu alte cuvinte, membrii celor două tabere reale au avut, inițial, „un rezultat dorit” (să spargem cât mai multe capete ălorlalți). S-au pus pe treabă și au continuat, cum am arătat mai sus, adică au avut tăria inițială de a demara și menține lucrurile în mișcare.

Lipsa unui lider și a disciplinii tactice, în ciuda unor tactici instinctiv-corecte (atacuri majoritare pe flancuri, atacuri rare în falangă macedoneană, lipsite însă de tărie și finalizate cu replieri rapide), „fricțiunea” le-a venit de hac.

„Realitatea de pe câmpul de luptă” (pun pariu că niciuna dintre tabere nu a făcut o „recunoaștere prealabilă”) s-a dovedit a fi alta, la final. Asta se întâmplă când oamenii încearcă să acționeze asupra unui mediu extern imprevizibil, în privința căruia sunt mereu mai mult sau mai puțin ignoranți.

Cum ar fi arătat o bătălie în care bandele de romi ar fi luat în calcul „fricțiunea”? Simplu. S-ar fi interesat „în cât timp vin mascații? 10 minute. Perfect, ne batem 9 și apoi fugim să nu ne prindă. E și mâine o zi”. Acest lucru nu s-a întâmplat și le-a fost fatal.

Finalul, cel puțin pentru solitarul polițist, este unul cu happy end. Omul legii primește întăriri consistente – astea chiar sunt force multiplier. Mascații sosesc cu dubele pe post de cavalerie post-modernă care salvează eroul la finalul bătăliei.

Pentru imaginea Poliției Române, însă, scandalul ăsta nu pică deloc bine. E o dovadă că, acolo sus, la șefia Poliției și a Ministerului încă mai există „fricțiuni” care duc la apariția unor scene cu bătăi de stradă ca-n Vestul Sălbatic, de tipul celor de la Târgu Neamț.