Cum îți distruge viața un viol în urma căruia poliția nu face nimic

Articolul a apărut inițial în VICE CA.

Eram la biroul din redacție și beam o ceașcă de cafea. Ceasul era 12.05 și tocmai ce trimisesem la tipar ediția de vineri a ziarului. Mi-a sunat telefonul și eu am răspuns.

Era de la poliție, un tânăr ofițer care se ocupa de câteva luni de cazul meu de agresiune sexuală.

L-am ascultat cu atenție, dar nu înțelegeam ce vrea să spună, așa că l-am rugat să repete.

Situația era cam așa: după câteva luni de făcut declarații despre violul meu către organelor de poliție, toți fiind bărbați, după ce mi s-a analizat în detaliu povestea, după ce ofițerii au trecut peste detalii simple din cazul meu ce-au creat întârzieri, după ce am cerut de repetate ori pentru o obligațiune de înțelegere pe care poliția a eșuat să o îndeplinească, după rahatul de corupție în care s-a decis să se tragă la răspundere inculpatul în cazul meu, pe baza unor „inconsecvențe” în mărturia mea, și prin urmare nu au fost convinși că ar putea face o condamnare.

Mi-am dat seama subit că țipam în telefon la polițistul care mă sunase. Nu mai țin minte ce i-am spus. Apoi am închis. Colegii mei încercau cât mai politicos să nu se holbeze la mine, dar să vadă dacă totuși sunt OK. M-am scuzat.

M-am dus la baie și am stat pe veceu mult timp. Mă durea stomacul. Ocazional mă poticneam, dar nu ieșea nimic. Nu puteam să plâng. M-am simțit ca și cum ceva din mine a fost tăiat și nimic nu mai funcționa cum trebuie.

Am plecat de la muncă și m-am dus să-mi iau ceva de băut. Am cumpărat cutii la patru litri de vin ieftin, șase beri și o sticlă de whiskey. M-am întors la mașină, am deschis o bere, am dat-o pe gât, am aruncat în spate doza și am ieșit din oraș, la cabana unde locuiam singură. M-am întins în pat și acolo am rămas tot weekendul. Nu am dormit. Nu am mâncat. Doar am băut.

Și am tot băut.

O lună mai târziu, bărbatul care nu a fost condamnat de stat a apărut în orașul în care locuiam.

Episodul ăsta a inițiat cea mai severe cădere nervoasă a mea, care mi-a distrus sănătatea fizică și psihică. Capacitatea mea de a interacționa normal și de a lucra a fost grav afectată, rezultând în izolare socială și o stagnare completă a carierei mele de scriitor. Au existat și repercusiuni financiare, deoarece acuzatul mi-a făcut o gaură serioasă pe cardul de credit, iar eu nu eram în stare să lucrez într-un ritm normal. Asta pentru că eram și o alcoolică în toată regula, cu un diagnostic de sindrom post-traumatic, o combinație în detrimentul unor alegeri sănătoase.

Criza financiară s-a manifestat printr-o nesiguranță cronică a locuirii, lipsa lucrurilor de bază, inclusiv mâncare și haine, și o pierdere completă a respectului de sine. Lucrez de când mă știu și deși nu am fost niciodată înstărită, mereu m-am descurcat. Iar, deodată, m-am trezit gândindu-mă dacă îmi permit o cafea în pauza de prânz.

***

Poate reacția mea când am aflat că mi s-a anulat cazul pare exagerată, dar eram pe punctul de a ceda de o bună bucată de timp.

Într-un an și jumătate înainte de căderea mea nervoasă, am trecut prin multe. Am fost într-un accident de mașină grav, un câine care m-a atacat mi-a provocat leziuni nervoase, am devenit singurul sprijin al partenerei mele timp de șase luni, în perioada ei de recuperare după o leziune cerebrală traumatică, după care m-a înșelat într-un mod public și apoi m-a părăsit. Până și câinele s-a îmbolnăvit grav. Am intrat într-o relație abuzivă care s-a terminat cu al doilea viol din viața mea. Mi se pare ridicol să suferi atâtea nenorociri într-o perioadă atât de scurtă de timp.

Însă apelul ăla a fost ultima picătură. Mi-a luat ceva timp ca să înțeleg de ce.

Ce-am realizat în ziua respectivă a fost că eu nu eram o persoană, care era și femeie. În fața legii, a culturii curente și a multor bărbați, eu eram mai întâi o femeie, după care o persoană. Ăsta e un fapt care are un impact asupra valorii mele în societate și a siguranței mele. Am trăit toată viața mea până în acel punct, ca un cetățean inferior.

În general, înainte de acel apel, pot spune că respectam poliția. Eu chiar credeam că mă protejează la fel ca pe restul. Acum recunosc că asta e o convingere foarte privilegiată, pe care o am în mare parte pentru că sunt albă. De fapt, poliția nu te apără pe tine, ci apără legea, care e o formă de control social pe baza a sute de ani de decizii făcute aproape exclusiv de bărbați albi heterosexuali, pentru care patriarhia este o convingere înrădăcinată.

Pentru poliție și procuratură, tot ce contează e cum a fost afectată legea, nu cum a fost afectată o femeie, care, din unele puncte de vedere, inclusiv legal, e mai puțin protejată decât o proprietate. Deoarece o proprietate nu trebuie să demonstreze când a fost furată sau depreciată sau agresată.

Argumentul: se pare că „inconsistența” cazului se datora mărturiei mele, în care am spus că acuzatul a „încercat” să mă violeze anal printr-un mesaj text, iar apoi am spus că el chiar m-a violat. El m-a penetrat parțial înainte să-l opresc. Este echivalentul cuiva care intră la tine în casă, sparge geamul ca să se cațere pe fereastră, doar ca să fie gonit de câine, iar poliția decide că nu e o infracțiune validă pentru că atunci când i-ai sunat spuneai că cineva „încearcă” să-ți spargă casa, iar apoi ai spus că „ți-au spart casa”.

De atunci, am ajuns să apreciez ironia legii, mai ales ținând cont cât de des li se întâmplă asta femeilor. La momentul respectiv, sincer, nu mi s-a părut deloc amuzant.

*

Căderea nervoasă pe care am avut-o a fost în parte din cauza agresiunii sexuale și a experienței mele negative cu justiția. Câți bani, cât timp și câte oportunități m-au costat e imposibil să cuantific. Uneori mă deprim foarte tare când mă gândesc la cine aș fi fost dacă nu aș fi fost violată. Încerc să nu mă gândesc la asta, pentru că nu există un răspuns, și chiar dacă aș avea unul, nu pot schimba trecutul.

A trebuit să renunț la jobul de la ziar, pur și simplu eram incapabilă să lucrez. Dar lucrurile s-au îmbunătățit încetișor. M-am mutat în Montreal pentru o perioadă, apoi în Salt Spring Island, iar călătoritul și schimbarea de peisaj mi-a permis să confrunt o parte din traume. Recuperarea mea nu a fost una elegantă. A fost grea și anevoioasă. Am tras cu dinții ca să ies din depresie, ca un șobolan care se cațără să iasă dintr-o canalizare. Mă simt foarte norocoasă să am mulți prieteni buni, care sunt și au fost extrem de generoși și curajoși. Ai nevoie și de curaj și de dragoste ca să scapi de un șobolan de canalizare.

Sunt în procesul de a încerca să-mi repar viața, măcar să încep una nouă. E un proces lent. Din multe puncte de vedere, o mare parte din ce-am pierdut nu mi se poate returna, deși doar două lucruri au fost ruinate ireparabil: convingerea mea că femeile sunt, în momentul actual, egale bărbaților, și ultima fărâmă de considerație pentru balivernele masculine.

Restul, presupun, că o să se repare în timp.