Emisiunea radio care le-a dat voce pacienților de la spitalul de psihiatrie

În 1991, Alfredo Olivera, pe vremea aceea student la psihologie, își petrecea weekendurile făcând voluntariat la Spitalul Interdisciplinario Psicoasistencial José Tiburcio Borda, un spital de psihiatrie din Buenos Aires, Argentina, cunoscut mai mult sub numele de El Borda. În timpul vizitelor sale, Olivera a fost frapat de faptul că pacienții internați acolo sufereau nu doar psihologic, ci, în majoritatea cazurilor, pierduseră și contactul cu lumea de afară. Când a menționat asta unui prieten care, întâmplător, prezenta o emisiune la radio, tipul respectiv s-a oferit să-l aducă în studio, ca să vorbească despre experiențele cu oamenii pe care-i numea „lunaticii”. Olivera i-a făcut o contraofertă: De ce să nu-i lase pe pacienți să vorbească.

În aceeași săptămână, Olivera s-a dus la spital cu un reportofon minuscul. L-a pus pe masă și a cerut grupului de pacienți format exclusiv din bărbați să vorbească despre propria nebunie. „Nebunia mea?”, a spus primul. „De ce să nu vorbim despre femei? E un subiect mult mai interesant!”

„O casă fără o femeie e o navă fără căpitan”, a spus altul.

„Dumnezeu l-a lovit atât de tare pe bărbat și i-a scos coasta”, a intervenit un al treilea, în timp ce alt pacient a râs și a spus: „Dă-i coasta înapoi!”.

Conversația a fost difuzată în emisiunea de radio a prietenului. Când Olivera s-a întors la spital săptămâna următoare, a adus un nou subiect de dezbatere, precum și mesaje, comentarii și întrebări de la ascultătorii care urmăriseră emisiunea de acasă sau de la birou, cu un amestec de teamă și curiozitate.

Ăsta a fost începutul a ceea ce avea să devină ulterior Radio La Colifata, prima emisiune radio din lume transmisă dintr-un spital de psihiatrie. Proiectul a revoluționat modul în care profesioniștii și publicul larg abordează relațiile și legăturile lor cu spitalele de psihiatrie și, în cele din urmă, a inspirat proiecte asemănătoare în instituții din Germania, Suedia, Spania, Franța, Italia, Mexic, Uruguay, Chile și alte locuri.

El Borda e un complex uriaș, aflat într-o zonă sumbră din sudul Buenos Aires, care acoperă aproape 50 de hectare. Fondat în 1863, a început ca centru de cercetare în neurobiologie, psihopatologie și psihiatrie. Astăzi deservește circa cinci sute de rezidenți bărbați și tratează ambulatoriu aproximativ cinci mii de pacienți pe lună, deși, când te plimbi pe coridoarele sale, ai putea crede că e părăsit. La Colifata se înregistrează înăuntru, pe o mică terasă.

În fiecare sâmbătă la ora 13:30, doi psihologi și doi studenți la jurnalism așază scaunele și pregătesc echipamentul de înregistrare, consola și microfoanele. Apoi așteaptă sosirea pacienților, circa 40 la număr, care vor participa la transmisiune. Vin și vecini care ascultă emisiunea, împreună cu studenți la psihologie și la școala de asistente, cu tot cu profesorii lor.

„La radio, pacientul poate să ia cuvântul și pot să i se alăture terapeuții, creând astfel o clinică improvizată”, mi-a spus Olivera. „Lucrăm în domeniul subiectivității, dar, în același timp, se naște și un spațiu de socializare. Proiectul ăsta creează o buclă care îi invită pe ascultătorii din afara spitalului să reflecteze și să-și pună întrebări.”

Olivera, care acum lucrează la dezvoltarea unui proiect radio împreună cu rezidenții unei instituții psihiatrice din Franța, spune că a început să vadă efectele terapeutice ale La Colifata, când interacțiunea dintre ascultători și pacienți nu doar a generat o scădere a prejudecăților și stigmatului pe tema sănătății psihice, ci - datorită reacției publicului - starea clinică a multor pacienți a început să se îmbunătățească.

Emisiunea s-a numit inițial La columna de los internos de del Borda, adică „Rubrica pacienților internați la Borda” și a fost difuzată săptămânal, la postul public de radio al Argentinei. Într-o zi, un pacient a întrebat: „Dacă ar fi emisiunea noastră de radio, ce nume i-am pune?”. Au început să discute nume, dar nu s-au putut pune de acord. Olivera, pe atunci producătorul emisiunii, a propus ca unul dintre pacienți să facă un sondaj informal pe holurile spitalului și să întrebe pacienți, medici, asistente și vizitatori cum ar trebui să se numească emisiunea.

După ce au adunat nume, aveau prea multe opțiuni ca să se oprească la una singură. „Dacă ar alege ascultătorii?”, a sugerat unul dintre participanți. Au decis să voteze ascultătorii. Toate cele 40 de sugestii au fost difuzate la radio: Radio Capitan Piluso, Radio Spika, Radio del Plata, Westinghouse și multe altele. Dintre nume, câștigătorul a fost singurul care făcea referire la nebunie. În argoul popularizat de clasa muncitoare argentiniană în a doua jumătate a secolului XIX, colifato era un termen de alint prin care etichetai o persoană cu tulburări psihice.

„Ce să facem? Să-l acceptăm pur și simplu?”, au discutat pacienții între ei. Ascultătorii, oameni convențional „sănătoși la cap”, au votat ca emisiunea de radio produsă de locatarii spitalului de psihiatrie care încearcă să eradicheze stigmatul „nebuniei” să poarte un nume care-l întărește. În cele din urmă, s-a luat o decizie: asumarea unui nume care a venit din afara zidurilor spitalului de psihiatrie a fost o ocazie de a reflecta asupra și a deconstrui în cele din urmă stigmatul.

Când Fernando Aquino, în vârstă de 25 de ani atunci, a fost internat la El Borda în 1996, a crezut că nu i se va permite niciodată să plece. Era îngrozit. Nici doctorii, nici asistentele nu i-au oferit nicio explicație pentru spitalizarea sa. Aquino a fost diagnosticat cu schizofrenie. Cuvintele tatălui său i se arseseră ca un fier roșu în memorie: „Locul ăla e un depozit de oameni”. Aquino își amintește primele sale zile acolo foarte clar. După ce a fost injectat cu haloperidol - un medicament antipsihotic care scade excitarea cerebrală și e frecvent utilizat în tratarea psihozei, a schizofreniei și a sindromului Tourette - spune că s-a târât pe lângă un zid, simțindu-se captiv în propriul corp, fără niciun pic de control asupra mâinilor și picioarelor sale, incapabil să reacționeze la acea tensiune internă. Medicii i-au spus că e nevoie de timp ca să se acomodeze cu efectele secundare ale medicamentației și că, încet-încet, corpul lui se va obișnui cu el. Dar el zice că a văzut destui oameni tratați cu același medicament preț de 15 sau 20 de ani, care aveau aceeași privire sticloasă.

La un an de la internare, Aquino s-a întors acasă. Medicamentația eradicase mai mult decât simptomele pe care le viza. „Înainte de a mă duce să-mi iau țigări, repetam cum să-i cer vânzătorului [un pachet]”, mi-a spus acesta. „Simptomele dispăruseră, dar odată cu ele plecase și o mare parte din starea mea de conștiență.”

Cinci ani mai târziu, Aquino s-a internat din nou în spital. De data asta, a început să meargă la ateliere de poezie, mimă, teatru de păpuși și actorie. Atelierele astea i-au permis să se reconecteze la experiențele șterse de medicație. Încetul cu încetul, și-a recăpătat identitatea și a reușit să se conecteze din nou cu oamenii. „Când se instalează nebunia, rămâi fără prieteni”, spune el. „Toată lumea te abandonează.” În fiecare sâmbătă, se ducea pe terasa spitalului, ca să asiste la înregistrarea La Colifata. Apoi a început să-i asculte pe ceilalți pacienți vorbind. Cu timpul, a dezvoltat curajul de a prezenta chiar el o emisiune.

Astăzi, Aquino lucrează ca încărcător de marfă. Mai vine la spital doar sâmbăta, pentru emisiunea radio. Participă și la un program de training în studioul La Colifata, în cartierul nord-central Villa Ortúzar și joacă la un teatru local. „Așa îmi gestionez eu nebunia”, a spus el. „Nu o ascund, pentru că știu că o țin sub control.”

Poate cel mai bun mod de a înțelege dinamica la Colifata e prin povestea unui pacient numit V.. La începuturile emisiunii, crizele de urlete ale lui V. întrerupeau aproape fiecare înregistrare. Urla vehement: „Viață privată pentru cei zece apostoli!”, la intervale aleatorii. Îl auzea toată lumea, iar gazdele emisiunii nu erau sigure dacă să-l lase să vorbească în continuare sau să-i dea microfonul, ca să continue să urle același lucru. Unii dintre rezidenți au sugerat să fie dat afară din spațiul respectiv. Alții voiau să le explice ce s-a întâmplat cu apostolii.

Emisiunea radiofonică s-a transformat, în cele din urmă, într-un spațiu de dezbatere: ce să facem cu V.? După lungi discuții, acesta a primit titlul de Interrumpidor oficial de Radio La Colifata - „Înterupătorul Oficial al emisiunii Radio La Colifata” - și a devenit singurul membru al echipei care avea voie să intervină oricând în conversație. Întreruperile lui erau scurte și punctuale, iar majoritatea membrilor echipei îi acceptau imprevizibilitatea. Alții au fost mai reticenți, dar l-au privit mereu cu respect.

„Cel mai important e să nu exacerbezi frenezia pacientului”, a explicat Olivera. Ține de a înțelege că fiecare persoană strălucește cum poate mai bine prin propria formă de exprimare a sinelui. Scopul La Colifata este de a crea condiții pentru contextualizarea acestui fel aparte de a fi, un spațiu care să permită pacienților internați să-și povestească percepția asupra lumii. Așa devin posibile comunicarea și conexiunea adevărată.

V. întrerupea întotdeauna cu acordul celorlalți. Gazdele rezervau câteva secunde pentru mesajul lui, apoi continuau emisiunea. După ce a primit această acceptare, i s-a oferit propria emisiune. Ca să poată să o țină, a trebuit să renunțe la rolul său de Întrerupător Oficial. Când a acceptat să facă propria emisiune, a trebuit să aștepte să-i vină rândul.

„Nu corectăm și nu forțăm pe nimeni care s-a pierdut în universul cuvintelor să se întoarcă la loc”, explică Olivera. „Din contră, asigurăm apă unei mătci uscate de râu, ca să poată redeveni râu.”

Într-o sâmbătă înnorată, scaune de plastic au fost așezate într-un semicerc pe terasa de la El Borda, pentru înregistrarea La Colifata. Două microfoane au trecut din mână în mână, în timp ce pacienții au realizat o rubrică numită „Interviuri cu vizitatorii”. Un pacient îmbrăcat într-o cămașă înflorată și blugi a înșfăcat microfonul și s-a apropiat de cei mai apropiați doi membri ai publicului, dintr-un grup de 50 de studenți la școala de asistente, care abia sosise.

Una dintre membrele publicului, o femeie brunetă și musculoasă, s-a prezentat drept Valeria. Era studentă la Universitatea din Merlo și voia să se specializeze în sănătate psihică. „Care crezi că e diferența dintre oamenii din afara spitalului și cei internați aici?”, a întrebat-o gazda.

„Niciuna. Nu există nicio diferență”, a răspuns aceasta.

„Păi, atunci”, a intervenit unul dintre psihologii care coordonează emisiunea, „de ce sunt atât de îndepărtați?”. A făcut un gest către linia imaginară care separa semicercul de rezidenți de mulțimea de spectatori - erau la peste șase metri distanță unii de alții.

„Veniți! Nebunia nu e contagioasă!”, a strigat un pacient, râzând tare. A fost ca și cum menționarea distanței ar fi dezvăluit o prejudecată crasă, inconștientă. Aproape imediat, toată lumea și-a mutat scaunele mai aproape, ca să acopere distanța.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.