stiinta

Ce se întâmplă în creierul neonaziștilor

Cercetătorii îți arată cum ajung ideologiile extremiste să-ți altereze mintea pe termen lung.

de Allie Conti; ilustrat de Camilo Medina; translated by Bogdan Odăgescu
25 Martie 2019, 5:00am

Am mers la Omaha pentru a afla dacă internetul a reușit să-mi facă creierul varză. Ajuns la un laborator al Universității din Nebraska, am fost condus într-o cameră cu un calculator, unde m-au conectat la un aparat de răspuns electrodermal (acele clipsuri care se leagă la degete și sunt în general folosite la detectoarele de minciuni). M-am uitat la o serie de imagini în timp ce o cameră video îmi urmărea mișcările ochilor și cele mai subtile expresii faciale. Dispozitivele acestea îți măsoară reacțiile inconștiente sau micro-emoțiile, folosind cinci parametri: bucuria, furia, surprinderea, frica și satisfacția. Oare anii întregi de colindat Reddit și 4Chan m-au desensibilizat sau m-au făcut mai susceptibil mesajelor grupurilor extremiste? Îmi era frică de posibilele răspunsuri.

Nu eu trebuia, însă, să stau în acel scaun. În primă fază am vrut ca tatăl unui bărbat pe nume Dave să ajungă în laboratorul din Vestul Mijlociu al Statelor Unite. L-am cunoscut pe Dave într-un „Ask Me Anything” pe Reddit, unde cerea sfaturi unui fost membru Ku Klux Klan despre cum să comunice cu o rudă. Are vreo 20 și ceva de ani și încearcă să-l scoată pe tatăl său din KKK de când avea 14. Spunea că tatăl său a ajuns întâi în ceva grupuri rasiste de rugăciune după ce a devenit convins că politicile de acțiune afirmativă l-au costat un job. Omul a ajuns mai apoi să facă prozelitism rasist cu acte în regulă, părăsind până la urmă Klan după ce nu a fost de acord cu unele mesaje antisemite pe care prietenii săi au început să le împrăștie în timpul campaniei prezidențiale a lui Donald Trump. Dar Dave (care nu mi-a spus numele său real când și-a descris copilăria) aflase recent, din auzite, că tatăl său o ardea din nou cu vechea gardă, o revelație care i-a dat senzația că poate familia sa nu se va împăca niciodată.

Conform lui Dave, acest du-te-vino cu tatăl său a fost drama tinereții sale. După liceu, a mers la o universitate iezuită pentru a studia cum folosesc rasiștii Biblia și cărți ca Protocoalele înțelepților Sionului sau chiar Mein Kampf pentru a-și justifica convingerile. Scopul său era să înțeleagă omul plin de defecte care-l ducea la arderi de cruci ale KKK-ului, dar nu-l lăsa să se alăture saluturilor naziste. „Nu că mi-aș fi dorit asta, dar e unul din micile detalii cu care am rămas”, își aduce aminte Dave. „Mă gândeam că poate era un semn că mai avea un pic de suflet în el”. Deși se lăsase de facultate, întrebarea asta îl tot urmărea: cum putea „dulceața asta de om” care-i cumpărase prima bere să fie același care îi interzisese să se vadă cu verișorul său mulatru?

„Aș vrea să-l ajut”, mi-a zis, „dar în același timp nu vreau nici să-mi consum energia aiurea pentru ceva ce pare o cauză complet pierdută”.

Pe Dave l-am contactat în primă fază în luna mai pentru a scrie un articol despre viața sa și despre eforturile de a-și scoate tatăl dintr-un grup bazat pe ură rasială. Chiar dacă la un moment dat mi-a explicat cât de bucuros e că are în sfârșit ocazia să-și spună povestea cuiva care ar putea să-i ajute pe alții, până la urmă nu mi-a mai răspuns la mesaje. Deși e posibil să-și fi pierdut interesul pentru discuția noastră, mi s-a părut că l-a speriat gândul că bunicii săi (care, spune el, sunt bine văzuți în orășelul în care stau și care s-ar putea să n-aibă habar de toată treaba asta) ar putea ajunge să afle secretul întunecat al tatălui său.

N-am reușit până la urmă să-mi ating scopul inițial, adică să scriu pe larg despre povestea lui Dave. Totuși, anumite aspecte mi-au revenit constant în minte, și-anume ideea unei figuri paterne empatice, dar nu apologetice. Dave urăște convingerile tatălui său, dar, oricum ai lua-o, tot rămâne parte din familie. Tot ce-mi doream era o explicație pentru faptul că principalul model masculin din viața sa ajunsese în acest punct. E tatăl său o persoană rasistă la modul intrinsec sau pur și simplu nu avusese cu cine să socializeze în afara membrilor KKK care l-au primit cu brațele deschise? Și dacă n-a fost rasist din start, devenise astfel în grup? Există vreo diferență funcțională între cele două posibilități?

„Dezbat cu mine însumi, la modul serios, dacă omul pe care vreau să-l salvez chiar mai există”, mi-a spus Dave. „Simt că mi-am consumat mult timp cu asta degeaba și, la modul cel mai sincer, am ajuns să sper că poate altcineva o să reușească ceea ce se pare că mie nu mi-a ieșit”.

1543439462347-12
„Ca jurnalist care petrece ore întregi în fiecare săptămână pe 4Chan și Reddit, mă întreb de multe ori dacă nu m-am molipsit de ironie sau cel puțin abrutizat destul în subsolurile cele mai întunecate ale internetului încât creierul meu să se fi alterat cumva și să îmbățișeze retorica pe care o detest. Folosind logica asta, în acel moment păream un înlocuitor acceptabil pentru test.”

Chiar după ce extremiștii de dreapta au mărșăluit în campusul Universității Virginia din Charlottesville în 2017, autorul mulatru Panama Jackson a scris un eseu despre efortul emoțional de a se distanța de mama sa, susținătoare a lui Trump. Poveștile despre oameni care încearcă să iasă din grupuri bazate pe ură au devenit și ele populare de când Trump e președinte. Între timp, au fost scrise mai puține lucruri despre modul în care latura psihică a rasismului extrem (și nu lucrurile sistemice, rudimentare, de zi cu zi) poate fi identificată și tratată.

Așa am ajuns în Omaha. Plus, m-am gândit, dacă tot nu l-am putut ajuta pe tânărul ăsta să afle răspunsurile pe care le caută de vreo zece ani, aș putea măcar să învăț despre cele mai recente studii legate de efectele urii asupra creierului. Ca jurnalist care petrece ore întregi în fiecare săptămână pe 4Chan și Reddit, mă întreb de multe ori dacă nu m-am molipsit de ironie sau cel puțin abrutizat destul în subsolurile cele mai întunecate ale internetului încât creierul meu să se fi alterat cumva și să îmbățișeze retorica pe care o detest. Folosind logica asta, în acel moment păream un înlocuitor acceptabil pentru test.

1543159663507-VICE2_BrainHate_300

„Ești în siguranță deocamdată”, mi-a spus glumind cercetătorul Pete Simi când m-am dus într-o altă cameră pentru a vedea rezultatele alături de Gina Ligon, profesor de administrarea afacerilor la Universitatea Nebraska din Omaha, precum și cu o mână de studenți de-ai lor care veniseră în timpul weekendului pentru a-și prezenta munca în cadrul Laboratorului Koraleski de Comerț și Comportament Aplicat al Universității. Ne-am uitat împreună la o înregistrare cu mine privind un marș înțesat cu steaguri roșii, la care indicativul pentru „furie” a crescut brusc la apariția unor svastici. Reacția mea, ca să nu insist prea multa asupra aspectului, a fost una de ușurare.

După faimoasa linșare a lui Emmett Till din 1955, Roy Wilkins, secretarul executiv al Asociației Naționale pentru Promovarea Persoanelor de Culoare (NAACP), le-a spus reporterilor TV ceva ce acum ar putea părea un argument inedit: ucigașii adolescentului purtau, din naștere, o trăsătură care-i condusese spre violență rasială. „Voiau să demonstreze că sunt superiori”, a insistat legat de cei acuzați. „A trebuit să facă asta luând viața unui copil de 14 ani. Știi că e un virus, e în sângele celor din Mississippi. Nu se pot abține.”

Discursul lui Wilkins era influențat de un trend mai larg, de după cel de-al Doilea Război Mondial, un efort al științelor sociale de a explica rădăcinile rasismului ca fiind de ordin psihopatologic. Cea mai influentă lucrare pe această temă publicată după prăbușirea celui de-al treilea Reich, apărută în 1950 și numită Personalitatea autoritară, prezintă grupul de trăsături care permit rasismul extrem: Sindromul F (cu F de la fascism).

Unul din autorii cărții, Nevitt Sanford, argumentează că personalitatea autoritară este „distribuită mai mult sau mai puțin firesc” în societatea modernă, ceea ce înseamnă că e posibil să fie un lucru inevitabil. Și totuși, implementarea reușită a legislației drepturilor civile în Statele Unite în anii 60 i-a inspirat pe oameni să se gândească la rasism ca ceva ce poate fi eradicat sau măcar controlat. Conform unei lucrări publicate în 2016 și numite The Sick Racist: Racism and Psychopathology in the Colorbind Era, această linie de gândire a culminat cu un grup de psihiatri de culoare postulând că bigotismul este opusul normalului, lucru care ar putea duce chiar la clasificarea acestuia ca boală mintală. Susținător principal a fost Alvin Poussaint, care a argumentat după asasinarea din 1968 a lui Martin Luther King Jr. că rasismul extrem ar trebui adăugat în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM), ca subcategorie a tulburărilor delirante.

Asociația Americană de Psihologie (APA) a refuzat această includere cu ajutorul unui studiu care a demonstrat niveluri de autoritarism egale în sudul și nordul Statelor Unite, susținând astfel că rasismul este normal, așadar nu poate fi considerat o tulburare mintală.

Dezbaterea, însă, nu s-a stins. La întâlnirea anuală APA din 1978, psihologul Carl Bell a argumentat că rasismul este, până la urmă, o tulburare de personalitate narcisică. În 1980, președintele APA a spus că e de datoria câmpului psihologiei să decidă, într-un final, dacă rasismul e o tulburare mintală sau o problemă socială. Nu au făcut asta. Încercări nereușite de a ajunge la un răspuns comun au mai avut loc în 1987 și 1994.

Normalizarea prejudecăților trasată de Sanford (nu un lucru bun, însă unul inevitabil) a dăinuit în viața americană. În 2005, Washington Post a publicat un articol despre această dezbatere, susținând că o parte din medicii specialiști se opun ideii de includere a rasismului în DSM deoarece ar duce la „spălarea pe creier” a celor care prezintă „prejudecăți obișnuite”. În timpul unui apel telefonic, Poussaint, care acum are 84 de ani și este decan asociat al Harvard Medical School, mi-a spus că ăsta rămâne modul principal de gândire. „Cei care lucrează la DSM nu acceptă”, a zis. „Spun că, astfel, ucigașii rasiști ar putea cumva scăpa ca bolnavi mintal.” Și este adevărat că descrierea crimelor motivate de ură ca fiind produsul nebuniei poate avea un potențial efect invers într-un cadru legal. În timpul procesului uciderii lui Matthew Shepard, un judecător din Wyoming a respins apărarea bazată pe „panica homosexuală” a ucigașilor, deși o astfel de apărare este în continuare legală, tehnic vorbind, în toate statele americane cu excepția a trei dintre ele.



Chiar dacă este în continuare incomod pentru majoritatea comunității medicale să apeleze la limbajul clinic pentru a descrie bigotismul, oamenii de rând par deseori dornici să facă asta pentru a explica comportamente rele și chiar groaznice. Când jucătorul de baseball John Rocker a acordat în 1999 un interviu revistei Sports Illustrated înțesat cu comentarii pline de ură, liga i-a ordonat să facă terapie. Atât Michael Richards cât și Paula Deen au susținut că au apelat și ei la ajutor specializat după ce au făcut remarci ofensatoare. Anul trecut, Roseanne Barr a dat vina pe medicamentul Ambien pentru un tweet rasist la adresa lui Valerie Jarrett, fostă consilieră a lui Obama.

Evident, personalitățile supuse rușinii publice pentru ieșirile lor urâte au de câștigat când dau vina pe forțe incontrolabile. Totuși, experții asemeni lui Poussaint par să continue să creadă că, deși alterarea chimică a creierului nu poate explica rasismul într-un mod convenabil, un individ poate fi reprogramat pentru a avea mai puține prejudecăți.

„Media nu pune accent pe cei care au fost rasiști și s-au schimbat”, îmi spune. „Nu e deloc un lucru comun, însă viețile lor devin mai echilibrate, nu mai sunt așa anxioși și depresivi, observă cum aceste convingeri delirante dispar. Dar pun pariu că se întâmplă.”

Personalitățile publice care apelează la specialiști după ce aruncă cu jigniri sunt, cu siguranță, rasiști de weekend în comparație cu un membru KKK care recrutează. Și totuși, devin oare mai puțin extreme convingerile membrilor unor grupuri motivate de ură când aceștia sunt mai fericiți sau mai echilibrați?

Asta s-a întâmplat cu Tony McAleer, care a început să își pună probleme legate de implicarea sa în mișcarea neonazistă în 1991, când a devenit tată, ca apoi să o părăsească prin 1998, când a simțit că ceva s-a schimbat în interiorul său. Nu că ar fi fost simplu. De fapt, într-un interviu cu omul ăsta (care conduce din 2011 un ONG dedicat susținerii celor care vor să părăsească grupuri motivate de ură), mi-a descris desprinderea ca pe-o intrare într-o stare liminală a existenței, pe care el a numit-o „vidul”. După ce a părăsit grupul neonazist White Aryan Resistance, al cărui slogan este „Singura soluție, alba revoluție”, n-a mai fost invitat la petrecerile de apartament în jurul cărora își ordona întreaga existență socială în vestul Canadei. Mai era și faptul că prietenii și familia, pe care îi dăduse deja la schimb pe-un grup de rasiști violenți, nu erau tocmai dornici să-l primească înapoi în viețile lor. Solitar și fără să aibă unde merge, McAleer se ducea în mod frecvent de unul singur într-un bar irlandez, unde se îmbăta ca la carte până-l lua melancolia, apoi o lua spre casă, unde asculta la maximum vechile sale albume Skrewdriver. Deși dorea să se schimbe, ajungea deseori să își aducă aminte cu drag de distracțiile trase cu foștii amici skinhead. Distracțiile astea fuseseră în detrimentul altora, sigur, însă găsea o experiență pozitivă și-n cele mai groaznice amintiri dacă le trecea printr-un filtru destul de roz.

„În momentele alea de singurătate extremă, puneam mâna pe telefon și îi sunam pe cei pe care știam că n-ar trebui”, mi-a zis. „Dar erau acolo.”

Într-un articol din 1995 intitulat „Jucând bowling de unul singur: Capitalul social american în scădere” („Bowling Alone: America’s Declining Social Capital”), Robert Putnam, sociolog la Harvard, argumenta că democrația americană slăbește pentru că oamenii nu sunt implicați în la fel de multe organizații sociale și cluburi. Articolul a fost mai apoi extins într-o carte care a devenit atât de populară încât autorul a fost invitat de Bill Clinton la Camp David și a fost intervievat de revista People. Numele articolului vine de la faptul că, între 1980 și 1993, participarea în ligi americane de bowling a scăzut cu patruzeci la sută în timp ce numărul total de jucători a crescut cu zece la sută. Dincolo de acest detaliu, Putnam a scos în evidență și faptul că mai puțini tați se alăturau JCI, mai puține mame intrau în asociațiile școlare de părinți și mai puțini din copiii lor se înscriau la Cercetași, în parte datorită influxului de femei pe piața muncii și datorită creșterii mobilității geografice. Autorul argumenta că societatea americană (la un moment dat „de invidiat”, între timp plină de oameni neancorați și fără scop) nu putea să intre în discuții civice în mare măsură deoarece membrii săi alegeau să-și petreacă timpul liber mai degrabă în fața televizorului decât împreună cu alți oameni.

În Healing from Hate, carte apărută anul trecut, sociologul Michael Kimmel susține că același tip de lipsă de acces la capital social e ceea ce-i împinge deseori pe tineri spre extremism. Când i-am luat un interviu despre asta, Kimmel mi-a spus că tovărășia găsită în aceste grupuri e ceea ce-i face de multe ori pe recruți să rămână membri mult timp după ce ajung să se îndoiască de concluziile toxice ale extremei drepte. Exact cum a descris și McAleer situația, odată ce ai fost ostracizat de restul societății pentru convingerile tale dezgustătoare, rămâi de unul singur dacă îi abandonezi pe ultimii oameni dispuși să te accepte.

Mai mult, acest du-te-vino descris de McAleer sună foarte asemănător cu amintirile lui Dave legate de experiența cu tatăl său. „Într-un mod dubios, KKK-ul seamănă mult cu un grup de sprijin, fix ca Alcoolicii Anonimi”, mi-a zis Dave, sugerând că povestea cu rasismul tatălui său are cel puțin un pic de-a face cu dorința de a fi acceptat, de a lua parte la ceva.

E evident că unii din oamenii care se alătură acestor grupuri o fac ca parte a unei călătorii identitare. Și-atunci, cum poți să împiedici creșterea mișcărilor neonaziste când, așa cum a argumentat și Putnam în mod convingător în Bowling Alone, alternativele viabile de asociere sunt în scădere în Statele Unite de zeci de ani? Fără îndoială, trendul petrecerii timpului de unul singur a crescut de la mijlocul anilor 90. Posturile TV de știri, urmărite de bătrâni, sunt partizane și servesc la întărirea prejudecăților. Milenialii preferă să stea în casă, nu să iasă. Generația și mai tânără petrece majoritatea timpului pe social media, care e în sine o bulă închisă. Poți argumenta că interesul crescut față de grupurile motivate de ură este un recul adus de izolarea vieții moderne, sau că această izolare americană a incubat forme mai banale de rasism care au ajuns, apoi, să se transforme în ceva mai extrem.

1543439532690-13
„Posturile TV de știri urmărite de bătrâni sunt partizane și servesc la întărirea prejudecăților. Milenialii preferă să stea în casă, nu să iasă. Generația și mai tânără petrece majoritatea timpului pe social media, care e în sine o bulă închisă. Poți argumenta că interesul crescut față de grupurile motivate de ură este un recul adus de izolarea vieții moderne sau că această izolare americană a incubat forme mai banale de rasism care au ajuns, apoi, să se transforme în ceva mai extrem.”

Simi, unul din cercetătorii care conduc laboratorul din Nebraska, are o agendă plină cu actuali și foști neonaziști care acoperă toate aceste trei generații. Ca tânăr cercetător, obișnuia să contacteze extremiști folosind cutii poștale și îi întreba dacă le poate vizita bazele. În 2012, a început să adune poveștile de viață ale subiecților săi pentru a studia dificultățile întâmpinate de cei care părăsesc extrema dreaptă.

A descoperit rapid un tipar: mulți din așa-numiții „foști” se plângeau de reacții nedorite sau involuntare pe care continuau să le aibă la anumiți stimuli. De exemplu, a vorbit cu o femeie pe nume Bonnie care i-a povestit despre o ceartă cu o angajată de fast food de origine latină: într-un moment de furie din cauză că burgerul servit era prea mic, a început să folosească jigniri rasiale, să vorbească de „forța albilor” și să facă salutul nazist. După asta, i-a spus lui Simi, a fost „copleșită de rușine și neîncredere”. În total, o treime bună din cei 89 de participanți cu care a vorbit de-a lungul a cinci ani au folosit cuvântul „dependență” cu referire la chinurile prin care au trecut încercând să scape de convingerile toxice.

Simi mi-a explicat că e greu să spună, cu exactitate, de ce respondenții au ales acest cuvânt. Una din teoriile sale e că dependența este pur și simplu o narațiune familiară în discursul actual: epidemia de opioide e cea mai mare astfel de criză din istoria Statelor Unite și societatea a ajuns să aibă mai multă înțelegere față de cei care abuzează de substanțe. Într-un mod nu tocmai caritabil, se poate ca unii din acești oameni să încerce să scape de vină. Totuși, pe măsură ce trecea prin aceste interviuri, Simi a început să creadă că avea de-a face cu persoane cu adevărat distruse.

„Unul din lucrurile care mi-au devenit destul de clare încă de la început, din 2012, era legat de acești indivizi care spuneau că se simt ca și cum și-ar fi avariat creierul în mod ireversibil din cauza implicării”, mi-a zis Simi. „Descriau ceva ce în sociologie numim reziduuri identitare: odată ce ai părăsit o identitate, pot exista efecte de durată sau poate reveni periodic. Există acest reziduu în orice tip de identitate, mai ales când a jucat un rol central în viața cuiva.”

Simi face parte dintr-un grup de cercetători care examinează modurile în care ura îți poate afecta creierul pe termen lung. Într-un studiu pilot la Universitatea Nebraska din Lincoln, vara trecută, Simi și Ligon au făcut electroencefalograme (EEG-uri) unor foști neonaziști și i-au legat la dispozitive care monitorizează mișcările ochilor în timp ce urmăreau serii de imagini asemeni celor pe care le-am văzut și eu. Unele erau violente, altele prezentau cupluri interrasiale, un alt set includea simboluri ale ideologiei neonaziștilor (svastici, de exemplu). Într-un laborator separat, la Centrul pentru Creier, Biologie și Comportament, participanții au trecut prin același proces în timp ce cercetătorii au folosit un aparat de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a cartografia activitatea creierului.

Studiul a comparat cinci foști extremiști cu cinci luptători de arte marțiale mixte, cei din urmă fiind aleși ca grup de control pentru că erau și ei bărbați albi angrenați într-o formă de comportament agresiv. În ciuda eșantionului foarte mic, rezultatele au oferit un punct de pornire destul de intrigant. De exemplu, anumite regiuni ale creierelor foștilor extremiști s-au activat în momente cheie, fără ca acest lucru să se întâmple și în cazul grupului de control. Au apărut diferențe observabile în teste ale zonelor care guvernează procese ale fizionomiei, limbajului, simbolurilor și citirii, precum și legate de suprimarea emoțiilor, cu timpi de răspuns de doar o sută de milisecunde de la vederea imaginilor provocatoare.

Acest studiu poate avea, însă, limitări. De exemplu, tocmai pentru că participanții au renunțat în mod conștient la neonazism, e posibil ca regiuni mai sofisticate ale creierului, cum ar fi girusul frontal mijlociu, care are funcții în suprimarea emoțiilor, să se fi activat pentru a încerca să contrabalanseze acea diferență inițială în procesare sau ca să suprime emoțiile asociate acesteia. Cu alte cuvinte, poate că participanții știau cum nu ar fi trebuit să reacționeze. Totuși, rezultatele preliminare ale studiului sugerează că persoanele care au avut de-a face cu această ideologie percep stimulii prezentați într-un mod fundamental diferit față de grupul de control și asta se întâmplă destul de rapid pentru a sugera că are loc la nivel inconștient.

Pentru acest studiu, Simi a lucrat împreună cu Ligon, care studiază de ce oamenii reacționează la anumite mesaje comerciale. A decis să-și folosească experiența în cercetarea radicalismului (sau ceea ce ea numește „branduri teroriste”) după o conferință la care a aflat că oamenii cu un anumit stil de atașament au mai multe șanse să rețină un produs dintr-o reclamă mascată într-un film dacă nivelul lor de frică este mai ridicat.

„Teoretic, ți se face frică dacă te uiți la un film de groază, așa că s-ar putea să te legi de o sticlă de apă din film dacă ai această calitate anume”, mi-a spus. „Și au fost în stare să măsoare nebunia asta. Dacă poți să faci asta cu un film horror și o sticlă de apă, poți s-o faci și cu un clip al ISIS.”

1543159680393-VICE3_BrainHate_300

Acum Ligon a trecut la modurile în care funcționează propaganda și, deși o școală de business nu e locul cel mai evident pentru a studia radicalizarea, are într-un fel sens. Până la urmă, Abu Bakr al-Baghdadi, liderul ISIS, vinde ceva, fie că e o viață plină de sens sau doar senzația că aparții unui grup.

Cei doi cercetători au descoperit o veritabilă disonanță cognitivă la foștii extremiști: deși acești oameni s-au lepădat public de ideologia neonazistă, continuă să prezinte creșteri bruște la capitolul „bucurie” când văd imagini cu adunări naziste. Concluzia ar fi că extremismul nu e ceva de care poți scăpa vreodată cu adevărat, indiferent de cât de mult ți-ai dori asta.

Testul prin care am trecut n-a sugerat că mi-am făcut praf creierul târându-mă prin forumuri și thread-uri rasiste pentru muncă, dar m-a ajutat să înțeleg mai bine cum „brandurile teroriste” pot să-i afecteze și pe cei din afara sferei extremiste. Indicele pentru fericire a crescut brusc când am văzut imagini cu o familie de refugiați, cu o familie neonazistă sau cu niște copii dându-se pe un tobogan de apă dintr-un clip ISIS de propagandă. Personalitatea mea, se pare, e susceptibilă la imagini legate de familie.

Și totuși, genul acesta de studii științifice oferă doar o speranță parțială celor care vor să construiască poduri peste prăpăstii ca cea dintre Dave și tatăl său. În timpul discuțiilor pe care le-am avut, tânărul de 20 și ceva de ani mi-a spus că a ajuns până la urmă să se distanțeze de întreaga familie, inclusiv de omul pe care sperase să-l salveze. „Vreau să înțelegi foarte clar că nu fac apologia rasismului și nici nu-l apăr, sub nicio formă, pe tatăl meu”, mi-a zis. „A devenit un om dezgustător și rău, chiar și înțelegând în ce grupuri se învârte. Dar îmi dau seama cum a ajuns acolo și simt că oamenii se grăbesc să-i demonizeze pe rasiști fără să știe cu adevărat cum au devenit așa. Nimeni nu se naște rasist, dar milioane de bărbați și femei fix ca tatăl meu ajung la genul ăsta de gândire. Bazat pe ce am văzut și am auzit, toți ajung acolo în moduri identice sau măcar destul de similare.”

Cum a spus și Dave, se poate ca oamenii să-i demonizeze pe rasiști, dar tot nu reușim să cădem de acord, cel puțin la nivel oficial, dacă starea lor este una psihică care, de la un punct încolo, nu mai poate fi controlată. Simi spune că ar avea nevoie să știe mult mai multe despre arhitectura neuropsihologică a problemei pentru a ajunge vreodată să sugereze orice potențial tratament sau intervenție.

„Totuși, în termenii terapiei cognitiv-comportamentale, ne ajută să înțelegem mult mai bine cu ce avem de-a face din punct de vedere al nivelului de profunzime al problemei”, mi-a spus. „La cel mai de bază nivel, asta ne spune că povestea ta nu se încheie odată ce ai părăsit un grup. Cred că există implicații destul de substanțiale.”

Cu alte cuvinte, probele cele mai recente sugerează că adoptarea unei ideologii bazate pe ură îți poate schimba conexiunile din creier. Asta înseamnă că, odată ce ai ajuns acolo, modul în care s-a întâmplat s-ar putea să nu mai conteze cu adevărat.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.