Cum arăta comunitatea LGBT din Italia anilor '60

Articolul a apărut inițial pe i-D

Carmi s-a născut în 1924, în Genova, într-o familie de evrei educați, iar, la la vârsta de 94 de ani, ea este în continuare energică și prezentă. Înainte de capitolul fotografic, ea a fost o pianistă de succes și profesoară, iar mai târziu a devenit discipolul lui Babaji Mahavatar Himalaya, pe care l-a întâlnit în Jaipur, și care a inspirat-o să fondeze un ashram în Puglia.

Deși aportul ei fotografic a fost trecut cu vederea mult timp, acum se bucură de o renaștere: a fost subiectul unui film din 2010, prezentat la Festivalului Internațional de la Veneția, „Lisette Carmi, un anima in cammino”, iar fotografiile ei au fost incluse în mai multe expoziții, inclusiv în evenimentul ce va urma în decembrie, „Identitățile Feminine prin intermediul imaginilor a cinci fotografi italieni, 1965-1985”, de la Centro Pecci.

Arhiva ei abordează o varietate de subiecte, într-o manieră fără precedent. Ea a făcut un reportaj despre debarcaderele din Genoa, unde a primit acces prefăcându-se că e ruda unui muncitor, și a expus exploatarea mizeră a cei care munceau în port.

Primăria orașului Genova a angajat-o pe Carmi să documenteze spitalele, unde a fotografiat nașterea unui copil, cu o abordare uimitoare, un adevărat elogiu pentru corpul femeiesc. Ea a capturat portretele unor personaje emblematice din secolul 20, cum e și poetul Ezra Pound, pictorul Lucio Fontana, psiho-analistul Jacques Lacan și mulți alți intelectuali și persoane creative din Italia. Ea a mai documentat și călătoriile în Afganistan, Irlanda, America Latină, Nepal și Israel.

Cu toate astea, seria intimă cu travestiții din Genova, I travestiti, probabil e cea mai revoluționară. De Anul Nou, în 1965, fotografa a fost invitată la o petrecere care reunea comunitatea travestiților, unde s-a împrietenit cu grupul și a împărtășit multe momente intime și realitățile de zi cu zi. „Ea a fost prima care a documentat comunitatea LGBTQ din Italia”, a notat Roxana Marcoci, curator senior de fotografie la MoMA, în discuție cu Francesco Vezzoli, pentru o expoziție la Fondazione Prada, în Milan, „TV 70”, care a inclus și lucrările lui Carmi.

Marcoci a fost mișcată de felul în care Carmi a capturat experiența, citând direct artista: „Mulțumită comunității trans, am învățat să mă accept așa cum sunt. Când eram mică, mă uitam la frații mei, Eugenio și Marcelo, și îmi doream să fiu băiat. Am știut că nu vreau să mă căsătoresc și am respins rolurile feminine desemnate de societate. Travestiții m-au făcut să mă gândesc la dreptul pe care fiecare îl avem asupra propriei identități.”

Carmi a documentat aceste femei printr-o perspectivă blândă, lipsită de prejudecăți, fără să încline către un voyeurism invaziv. Identitatea sexuală a fost complet exclusă din vocabularul vizual: era adresată exclusiv în studiile științifice, însă Carmi nu a fost niciodată clinică. Ea a oferit demnitate și frumusețe realităților mascate ale prostituției. Ea a normalizat gesturile femeilor care se îmbrăcau și se machiau în fața oglinzilor, sprijinindu-se reciproc în momente de camaraderie din vestiar, dezvăluind instinctiv, în aceste momente inofensive, senzualitatea siluetelor lor. Buzele strălucitoare, de culoare roz, ochii de cărbune, ciorapii dantelați, dau senzația de confidențialitate adolescentină, ca o petrecere de fete.

Istoricul de artă, francezul Bertrand Prévost a scris despre seria fotografică în termeni mai înalți, în descrierea pentru expoziția „Below the Mantle", care a prezentat fotografiile lui Carmi în culori vii, la Galeria Antoine Levi din Paris. Prévost a remarcat „abordarea editorială" a imaginilor ei, pe care le-a echivalat cu „o variantă modernă de Venus à sa Toilette." Compozițiile atente, pozițiile grațioase și lumina cinematografică aduc aminte de lucrările pictorilor canonici. Carmi a reușit să surprindă „o atmosferă a la Caravaggio", a spus Prévost cu admirație, precum și alte tablouri emblematice, precum „La Grande Odalisque" de Ingres și „Olympia" a lui Manet.

Totuși, Carmi s-a considerat mai puțin o artistă și mai mult un antropolog: ea a creat documentări importante ale comunităților ce meritau să fie reprezentate. „Imaginile ei evocă anumite tablouri”, a confirmat și Giovanni Battista Martini, care a curatoriat expoziția din Roma. „Dar, dacă o întrebi, ea neagă asta cu desăvârșire”, glumește el.

„Ea nu a cerut nimănui să pozeze. Ea mereu voia să fie directe cadrele, așa cum spunea: „Am vrut să fotografiez un moment veridic.” Intenția din spatele fotografiilor a fost să creeze o conștientizare accentuată: „Ea și-a dorit să ofere o vizibilitate publică acestor probleme”, notează Martin, „Iar un album era cea mai ușoară metodă prin care putea să scoată a lumină aspectele ascunse.” Carmi s-a chinuit să găsească o editură, deoarece imaginile provocatoare nu se potriveau cu Italia ultraconservatoare.

A reușit să le publice în 1972, deși librăriile nu au vrut să promoveze albumul, pe motiv că tema era prea rușinoasă și scandaloasă. (Chiar și în ziua de azi, opinia publică nu e atât de progresistă pe cât ai crede. În Italia, nu s-a adoptat nicio lege anti-discriminare în privința orientării sexuale sau a identității sexuale.)

Deși lucrările lui Carmi sunt de natură documentară, asta nu diminuează impactul estetic al imaginilor. Ba mai mult, ai putea spune că evidențierea frumuseții unei identități marginalizate le face cu atât mai semnificative. „Ele nu au fost prezentate ca un fenomen, ci ca oameni”, a spus Martini despre perspectiva lui Carmi asupra comunității trans. „Ea a reușit să le prezinte așa cum și-au dorit să fie văzute.”

“Lisetta Carmi. La bellezza della verità” — „Lisetta Carmi, Frumusețea Adevărului” — este expusă la Museo di Roma in Trastevere, până pe 3 martie, 2019.