Ce vreau să-ți spun despre heroină e o nouă rubrică scrisă de prietena și colaboratoarea VICE Hannah Brooks. Hannah e o scriitoare din Melbourne care s-a luptat ani de zile cu dependența de heroină. A scris aceste articole pe când era internată într-o clinică de reabilitare din Thailanda.
E miercuri, ora nouă seara. Sunt pe bancheta din spate a unei mașini care mă duce din Sriracha în Bang Saray, un sat pescăresc de pe coasta de est a Thailandei. Mă sprijin cu capul de geam și mă uit afară. Văd firele electrice de pe Sukhumvit Road care se împletesc ca niște șerpi. Șoferul oprește la un magazin de unde îmi cumpăr o băutură Fragile Lady. Îmi aprind o țigară. Îmi surprind reflecția într-o fereastră și rămân uimită.
Sunt o blondă bronzată care fumează o țigară lungă mentolată.
Sunt curată și tocmai am ieșit de la reabilitare.
Cu mine e și Akiko, o dependentă de heroină din Australia, în vârstă de 22 de ani. Am mai fost amândouă internate și ne-am apucat iar de droguri. De data asta mergem de la reabilitare la Hope House, o facilitate pentru cei care au scăpat recent de dependențe. Pare să fie cea mai sigură mișcare. Deocamdată nu vrem acasă, pentru că știm că poate fi periculos. Dacă ne-am întoarce în Australia, am avea din nou impulsul să ne injectăm. Sunt prea multe amintiri și asocieri acolo și e prea curând să ne întoarcem la ele. Nu putem risca, așa că rămânem în Thailanda, exilate de dependența noastră, și ne agățăm una de alta ca niște pisoi.
În trecut, am consumat droguri la o oră după ce am ieșit din clinică. Odată, m-a luat de la clinică o membră a Narcomanilor Anonimi. N-o cunoșteam, dar mi s-a spus că e ok și o să ne înțelegem bine. Jucase în filmul australian cult Dogs in Space. Era o mare junkistă care se lăsase de droguri vreo zece ani, după care se apucase iar, dar acum era curată de nouă luni.
În drum spre casă, m-a întrebat dacă mai am pofta de drog.
„Da, nu foarte rău. Știu că o să dispară în timp”, i-am răspuns.
S-a uitat înainte la drum.
„Vrei să încerci?” m-a întrebat.
„Ce?”
„Vrei să guști?”
Mi-au transpirat palmele și am simțit în piept un fior familiar. Eram în belea. Tocmai stătusem o săptămână la dezintoxicare. Transpirasem, tremurasem, trecusem prin iad. Voiam s-o iau de la capăt?
Doar o singură dată, am promis.
Am schimbat direcția pe autostradă și ne-am îndreptat spre casa dealer-ului meu. Ne-am spart și am vorbit despre Astral Weeks și Tim Buckley și despre copilăria ei petrecută într-o comună de hipioți din Italia. Am terminat marfa, ne-am dat cu ruj în obraji și am condus spre întâlnirea Narcomanilor Anonimi, unde am fost aplaudată că m-am întors curată și sănătoasă.
Când m-am trezit, era lumină afară. Inițial, n-am recunoscut perdelele și n-am știut că mă aflam la centrul de recuperare. E liniște. Am dormit până la șapte dimineața, mai mult decât am reușit să dorm în luni de zile. Nu e nimeni în jur. E ciudat, după ce am fost în clinică, înconjurată de treizeci de persoane. Explorez împrejurimile. Casa e mare și albă, împărțită pe trei nivele. Un cățeluș alb și gras aleargă spre mine. Peste drum e o casă sărăcăcioasă în curtea căreia se joacă copii și găini. În fața porții e un cal cafeniu și niște câini vagabonzi despre care mi s-a povestit că i-au sfâșiat piciorul fostului patruped al casei. Închid poarta cu grijă.
Nu se întâmplă mare lucru.
Rămân curată.
Urmez programul casei. Sunt punctuală. Scriu. Merg cu bicicleta pe plajă, unde mai mulți tineri aleargă sau se antrenează să devină campioni de box. Ascult doar muzică folk din anii '60 și '70. Noaptea vizitez templul ca să cumpăr costume de baie vintage pe care nimeni nu le vrea, iar ziua merg să mă rog. Îmi fac patul și mă spăl pe cap de trei ori pe săptămână.
Viața e simplă și eu sunt curată.
Dimineața, cumpăr fructe pentru micul dejun. Nu fur, deși mă tentează, pentru că mi-e dor de adrenalina pe care mi-o dă. Am timp suficient și analizez cu atenție fiecare fruct de mango. Le miros. Le apăs cu degetele. Mă încântă cele mai mărunte lucruri. Înainte mă încânta să bag droguri. Iubeam heroina, dar iubeam și mai mult anticiparea momentului în care urma să iau. Trăiam pentru momentul în care aveam o seringă plină și mă pregăteam să mă injectez. Apoi lumea era perfectă. Eram Dumnezeu, eram regină, nimic altceva nu mai conta.
Când luam multă heroină, îi disprețuiam pe oamenii care făceau lucruri banale: alergau, cumpărau pâine, luau prânzul într-o cafenea. Nu mă interesa umanitatea lor. Trăiam la foc continuu. Totul era haos. Nu suportam simplitatea vieții lor și mă epuiza complexitatea vieții mele. Uneori oboseam teribil. Îmi imaginam cum ar fi să mă întind pe jos și să zac acolo pentru totdeauna. Fără să mai mișc vreodată. Pământul să fie cald de la soare, iar eu să fiu împăcată. Voiam să mă înghită pământul sau să-mi cadă cerul în cap.
Toți ne transformăm în felul nostru. Akiko a scos creioanele și a început, pentru prima oară în ani de zile, să deseneze. O altă rezidentă a casei, Jester, o junkistă anglo-jamaicană, poartă o mască medicală pe față și dansează pe balcon pe muzică R&B. Afid locuiește la etajul de sus și e tăcut. E egiptean și a fost implicat în revoluție.
„Viața mea era ca un film de acțiune”, mi-a zis el. Mi-a povestit despre bătăliile pe care le-a dus cât era drogat cu heroină și LSD.
Le face cu mâna colegilor noștri din piscină și îmi spune:
„Nu sunt obișnuit cu stilul ăsta de viață.”
Viața mea a fost un haos ani de zile, dar cel mai nașpa a fost în ultimele săptămâni înainte să vin la Hope House. Fusesem prinsă de poliție de atâtea ori încât dealerii nu mai voiau să-mi vândă pentru că reprezentam un pericol. Dacă simțeam miros de sandviș, vomitam. Aveam brațele ciuruite. Fratele meu refuza să-mi pronunțe numele. Exersam zâmbetul în oglinda retrovizoare a mașinii pentru că nu-mi mai venea natural să zâmbesc. Dependența devenise tot mai puternică. Nu mai făceam față haosului pe care îl cauzam. Dădeam dintr-un dezastru în altul și mă sufocau consecințele. Nici măcar nu-mi mai ceream scuze și nici nu încercam să remediez ceva pentru că nu puteam garanta că n-o s-o fac din nou.
Iubitul meu a încercat să mă salveze. Mă ducea mereu în clinici de dezintoxicare și eu plecam mereu. M-a dus pe plajă, unde am zăcut pe o barcă și am transpirat. M-a dus într-un oraș și eu am încercat să sar din mașină în timpul mersului. M-a dus la o cabană izolată de pe un munte și am reușit să stau până la capăt, dar apoi m-am injectat imediat ce am ajuns acasă. După asta, m-a dus la o clinică de dezintoxicare normală. Am reușit să fac pe cineva să vină să-mi aducă heroină trei zile la rând, iar după ce am ieșit de acolo, m-am injectat chiar în fața lui, deși el era în recuperare după dependența de heroină. I-am promis că va fi ultima oară și nu știu de ce m-a crezut pentru că n-a fost. Pe eșarfa cu care îmi legasem brațul ca să mă injectez, scrisem cu sânge „Gata”.
Chiar credem lucrurile astea atunci când le spunem.
Am legat eșarfa în jurul unui bolovan și l-am rugat pe iubitul meu să mă ducă cu mașina până la farul de pe plajă, unde am aruncat bolovanul de pe o stâncă în apa întunecată de dedesubt.
Asta a fost ultima oară.
M-am injectat iar în zori.
La scurt timp după asta, am început să nu mai dau pe acasă. Nu mai suportam să mint și să mă simt vinovată. Am concluzionat că ar fi mai ușor pentru toată lumea să dispar.
În absența haosului, mă relaxez. Schimb viteza. Nu mai sunt în alertă. Încep să experimentez sentimente subtile, iar profunzimea lor e uimitoare. De obicei nu reușeam să simt decât euforie sau groază. Emoții extreme. Niciun echilibru.
„Hannah, tu confunzi anxietatea cu dragostea”, mi-a zis, la un moment dat, un consilier.
Era adevărat. Mă simțeam confortabilă în prezența emoțiilor puternice, dar faptul că trăiam mereu în starea respectivă mă împiedica să simt orice altceva mai profund. Cel mai bine mă simțeam în miezul dramei. Voiam ca totul să fie mereu intens. Cea mai neiertătoare muzică. Cele mai grele și mai lente filme. Parteneri care mă încântau, dar pe care îi și detestam, în egală măsură. Dacă oamenii se apropiau prea mult sau lucrurile deveneau prea stabile, sabotam totul. Îmi plăcea să fie greu pentru că așa mă obișnuisem.
„Ești dependentă de haos”, mi-a zis un consilier de la Hope House. Știam că are dreptate, deși nu-mi convenea.
Am primit un e-mail de la Gabriella, o femeie de care mă îndrăgostisem cu zece ani în urmă și de care nu mai auzisem nimic de vreo doi ani. Am început să iau heroină după despărțirea de ea. O adoram, iar sfârșitul relației noastre m-a devastat. Au fost vremuri grele. Tatăl meu a avut un atac de cord și l-am văzut pentru prima oară în ani de zile. Am început să mă tai pe mâini. Gabriella a plecat la ea acasă în Argentina, iar eu am rămas în apartamentul nostru. Mi-era dor de ea și mă uram că n-am reușit s-o țin lângă mine. Mă durea totul și nu știam cum să exprim asta. Așa că am dat petreceri de care nu aveam chef. Nu dormeam niciodată. Toate drogurile pe care le luam deveniseră redundante, așa că m-am apucat de heroină.
A fost o decizie conștientă.
O să vă arăt eu vouă, o să devin o drogată.
Îmi muriseră doi prieteni din cauza unei supradoze de heroină înainte să împlinesc 22 de ani. Știam ce poate face heroina, dar nu m-a interesat. Nu știam ce altceva să fac și m-am gândit că heroina se potrivea cu temperamentul meu. Știam că e o decizie perversă cu consecințe grave, dar mă simțeam puternică. Știam că pot s-o fac.
Am fumat un pachet întreg de Camel cât am tot recitit e-mail-ul de la ea:
„Sunt atât de mândră de tine
Nu ca părinte
Nici din vanitate
Ci pur și simplu
Pentru că exiști
Și că forța asta vitală
Din tine e ceva minunat
Măreț
Și rar”
Exist.
Sunt emoționată.
Minunat, măreț, rar.
O iubesc atât de mult încât nu știu ce să-i răspund, așa că nu-i scriu nimic.
Lucrurile încep s-o ia razna. Apar fisuri. Se rupe materialul.
Mă simt plată.
Sunt plictisită.
Asta e totul?
Bob, un alcoolic britanic care mi-e coleg la Hope, e rugat să plece din casă pentru că vorbește nerespectuos despre femei. Stă pe o canapea, se uită la televizor și plânge. Alexi stă treaz toată noaptea și doarme până după-amiază. Jester se plimbă pe plajă cu o maseuză. Charlie s-a săturat de Thailanda. „Vreau acasă”, se plânge el. „Vreau vreme rece, căni de ceai fierbinte și nu mai vreau țânțari. Mi-a ajuns.” Alan își face zece tatuaje în trei săptămâni.
Creăm dramă din plictiseală. Începem să ne certăm. Charlie și Alexi se strâng de gât. Charlie aproape că îi trage un pumn unui membru al personalului. Jester și Bob se înjură în timpul cinei. Tot grupul începe să urle când Afid deschide subiectul feminismului. Alexi îmi spune că femeile sunt plătite mai prost decât bărbații pentru că sunt mai puțin productive. Nu sunt la fel de bune la job. Vreau să-l omor. Dar prefer să beau un suc. Țin post timp de patru zile. Spun că o fac pentru sănătate, dar nu e așa. Vreau doar să îmi provoc o criză ca să contracarez plictiseala. În prima zi sunt ok, în a doua la fel, dar în a treia nu. Mor de foame. Stomacul meu face zgomote dubioase. Meditez și totul devine și mai dubios. Am halucinații cu pizza. Îmi amorțesc dinții. Rezist patru zile. După ce mănânc din nou, scap de intensitate și mă întristez.
Nu am mai luat heroină sau alte droguri de peste o sută de zile. Creierul meu renunță la conexiunile neuronale inutile.
Aer proaspăt și zgomotul roților tramvaiului. Vene solide care se întind ca niște artificii. Foșnetul unei pungi de hârtie.
Creierul meu formează noi conexiuni neuronale. Terminațiile nervoase înfloresc. Hipocampul așterne amintiri noi:
Zâmbetul lui Akiko. Mâncare thailandeză la apus pe plaja Bang Saray. Orhideele violete și gălbenelele pe care le arunc în mare dimineața devreme.
Fiecare zi e diferită. Nu mai am nevoie de un tabel ca să-mi identific sentimentele. Nu îmi mai e greu să decid ce vreau să mănânc la prânz. Accept faptul că nu mă simt bine tot timpul. Accept că uneori nu primesc ce vreau și alteori primesc ceva mai bun decât mi-am imaginat. Încep să văd un viitor și mă simt mai sigură pe mine.
Articolul a apărut inițial pe VICE AU.