Ăsta e cel mai plictisitor personaj malefic din Game of Thrones

Dacă nu ești la ordinea zilei cu episoadele, citește pe propriul risc.

Regele Nopții e un dictator rasist lipsit de ambiguitate și atotputernic, un stereotip pe care l-am văzut deja de foarte multe ori: arată amenințător, e super rezistent și își controlează foarte bine trupele. E Ochiul lui Sauron din Lord of the Rings, doar că nu e blocat într-un munte.

Or tocmai asta a fost nașpa la LOTR, după părerea mea. A fost o fantezie obosită cu o structură narativă obosită: Inamicii puternici fac planuri malefice, în timp ce eroii umani se ceartă pe mărunțișuri. Descoperă amenințarea înainte să fie prea târziu, după care părțile adverse își unesc forțele și îl bat pe inamic. Pe parcurs mai mor câțiva oameni.

În sezoanele recente din Game of Thrones, tipul malefic mai complex și tipul bun sunt eliminați de pe tabla de joc, ceea ce îl împinge în față pe Regele Nopții. Iar el a simbolizat dintotdeauna formula obosită din LOTR de care zic. Toată lumea vorbește despre cât de puternic e, dar nu l-am văzut decât cum călărește un cal, cum se sperie de apă, cum își demonstrează talentul de sulițaș și își ia un dragon zombi cu care să spargă zidul. De când a început să ocupe mai mult loc pe ecran, lucrurile sunt tot mai familiare și previzibile.

În primul rând, știm cu toții de ce e mișto Game of Thrones; a zdrobit așteptările publicului și a sfidat convențiile filmelor fantasy. Conform structurii narative de bază, fiecare fir narativ are trei acte. Primul prezintă personajele și echipele: Starkșii, Lannisterii, Targaryenii, Greyjoyii, Freyii, Arrynii și amenințarea exterioară, Whitewalkerii. Odată cu asta vin și motivațiile și pozițiile lor în joc; unii vor să supraviețuiască, alții vor putere, dar totul se reduce la Tronul de Fier. Al doilea prezintă conflictele – oamenii de căcat sunt oameni de căcat, violuri, trădări, oameni buni care sunt uciși, castrare și tipi foarte răi care sunt uciși. Între timp, în fundal, amenințarea ignorată se tot apropie. Aceste părți s-au combinat cu elemente care i-au oferit serialului un statut premium în telviziune.

Firul narativ nu a ținut cont de personajele pe care le placi, nu a ținut cont de confortul și satisfacția ta ca privitor. Nimic nu e atrăgător ca într-un fantasy standard. Oamenii buni mor în situații oribile și chinuitoare. Mulți sunt pedepsiți pentru naivitatea lor, spre deosebire de poveștile cu care ne-am obișnuit, precum Harry Potter sau LOTR. Iar personajele nașpa sunt rezistente și cresc în putere pentru că scenariștii se pișă pe satisfacția ta, na. Cam la fel ca în viața reală, unde așteptările ne sunt zdrobite și ajung la putere oameni ca Trump.

Intrăm în era Regelui Nopții, unde sezonul șapte ne-a introdus actul trei: forța străveche cu fața împietrită care are scopul foarte plictisitor de a distruge principalii jucători. E atât de unidimensional și simplist că îți e greu să-l consideri personaj negativ. E mai mult o forță a naturii. Încă nu știm dacă simte, dacă suferă sau dacă știe ce înseamnă trădarea. Zombii se mișcă precum o tornadă care distruge tot în calea ei. Ceea ce e nașpa în comparație cu personajele negative din actul unu și doi, în care își fac de cap Ramsay Bolton, Petyr Baelish și Joffrey Baratheon.

Ramsay era un bastard nesigur pe el și, prin urmare, sadic. Își lua puterea din faptul că tortura și viola victime precum Sansa Stark și Theon Greyjoy. Fiecare respingere era pentru el o nouă scuză de a se căca pe cineva mai slab ca el. Îl înțelegeai, dar îl și urai din aceleași motive.

Joffrey era doar un sociopat, produsul casei Lannister și, într-o oarecare măsură, a tatălui său bețiv și abuziv, regele Robert Baratheon, a beneficiat de bazinul genetic al unei familii malefice.

Dar îl înțelegeai și tot îl urai pentru asta, cum îl urăști pe Donald Trump.

Apoi a mai fost Lord Petyr Baelish, cel mai dubios tip din tot tărâmul. Voia putere fără atenția pe care o aduce cu ea puterea. E tipul ăla care mută piesele de pe tabla de șah când cineva nu e atent; în același timp, se temea de moarte, ceea ce explica de ce a ales să tragă sforile de la distanță în loc să intre în focul luptei. Toți am urât personajele astea, dar ne-am simțit și neajutorați ca privitori când acestea au avut succesul pe care li l-au permis scenariștii.

Dar în actul trei din ultimul sezon, majoritatea acestor personaje nuanțate sunt omorâte. Deodată toată lumea se apropie, gata cu ambiguitatea etică: ești fie de partea bună, fie de partea rea. Au fost personaje care ar fi trebuit să moară odată, dar care au scăpat de moarte prin urechile acului, ca în cazul lui Jaime Lannister și cei șapte magnifici. Toate acțiunile satisfăcătoare care înainte plouau cu găleata au dus la schema asta super plictisitoare cu Regele Nopții, o forță a naturii care se apropie.

În sezonul șapte s-au întâmplat toate clișeele posibile. Nu pot să spun că nu-mi place să fiu satisfăcut de firul narativ, dar mi-e dor să mă simt inconfortabil. Vreau ca Regele Nopții să spună ceva interesant, să aibă o motivație complexă pentru care vrea să omoare oamenii. Cum ar fi dacă ar apărea în armata lui un Little Finger zombificat? E singura chestie care ar putea salva Game of Thrones ca să nu devină Lord of the Rings.