feminism

Abuzurile nespuse pe care mamele noastre le-au trăit în comunism

#Mymothertoo
8.3.19
elena ceausescu mama, abuzuri mame in comunism
Elena Ceaușescu și fiul ei, Nicușor, în vara lui 1976. Fotografie via Fototeca online a comunismului românesc, cota #F027

Ca mai toate sărbătorile din comunism şi 8 Martie, Ziua mamelor din lumea întreagă, cum am învăţat la şcoală, era îmbibată, în România, de festivism, de buchete de flori oferite Elenei – consoarta dictatorului Ceauşescu – de cântece „înălţătoare” dedicate „tovarăşelor de viaţă” care dădeau ţării „fii de nădejde” şi de baluri care se organizau în fabrici şi uzine pentru „reprezentantele sexului slab”. La şcoală, făceam felicitări pentru mămici şi învăţam cântece în care ne declaram dragostea neţărmurită pentru cele care ne-au născut şi ne creşteau.

În spatele acestui paravan de carton, se ascundeau mii de drame, de poveşti abia şoptite, de traume care marcau, deopotrivă, părinţi, copii şi bunici. El însuşi dintr-o familie cu zece copii, lui Ceauşescu i se pusese pata că populaţia ţării trebuie să crească accelerat, aşa că în 1966 a dat un decret abuziv prin care a interzis întreruperea de sarcină și a transformat România într-unul dintre cele mai dure regimuri pro-nataliste din istorie. De pe piaţă a dispărut orice element contraceptiv, iar de planning familial nici nu puteai aminti. Efectele tragice ale acestei decizii au fost sute de mii de avorturi empirice, în urma cărora statisticile spun că peste zece mii de femei au murit. Mai mult, orfelinatele s-au umplut de copii abandonaţi, iar centrele speciale (adevărate depozite ale morţii) de copii cu grave handicapuri neuro-motorii, pentru că au fost aduşi pe lume, în ciuda încercărilor mamelor de a renunţa la sarcini.

Fragmente din istoria uitării

Dincolo de asta, societatea comunistă era marcată de multă ipocrizie, viaţa de familie era prezentată idilic, cu tatăl care lucra pe ogoare sau în uzină, cu mama care mergea la serviciu, dar muncea cu entuziasm şi în gospodărie, şi cu copilaşii care gravitau în jurul lor, visând la un viitor luminos. Orice abatere de la acest tablou trebuia ascunsă de ochii şi urechile celorlalţi, ca să nu te faci de râs.

Am auzit în copilăria şi adolescenţa mea de fete abuzate sexual de propriii taţi, de pedofilie şi violuri, de bătăi groaznice încasate de mame şi de copii, toate petrecute în familii ale unor cunoştinţe sau rude prin alianţă, dar nu îmi amintesc ca vreuna dintre victime să se fi dus să spună ceva autorităţilor vremii. Se vorbea şi se afla doar în cercul restrâns al celor implicaţi. Dintre toate poveştile pe care le ştiu, am ales să îţi spun patru care ar putea fi cuprinse într-un soi de #mymothertoo.

Tatăl care ascunde că mama a murit de la un avort ilegal

E seara de Ajun. Ioana de opt ani, Lavinia de şapte şi Mihai de cinci sunt la ţară, la bunici, îl aşteaptă pe tatăl lor să vină să îi ia acasă, la oraş, pentru Crăciun, şi să le dea veşti despre mama lor, care e internată în spital, în stare gravă. Tatăl apare, la un moment dat, şi îi spune bunicii că Maria e rău, e pe moarte. Copiii aud, dar nu înţeleg mare lucru. Sunt trimişi la culcare într-o altă cameră, dar sunt treziţi, în noapte, de urletele tatei. Primise telefon de la spital că Maria murise, nu a mai putut fi salvată.

Era 1988, Maria avea doar 31 de ani şi lăsa în urmă trei copii mici. Pe al patrulea nu a mai vrut să îl facă, aşa că vorbise cu o asistentă de la spital să îi aranjeze o întrerupere de sarcină. Deşi regimul ceauşist interzicea avortul, cu intervenţii puteai găsi un medic care să te ajute pe ascuns, iar dacă apăreau complicaţii, cazul era muşamalizat, cum a fost și cel al Mariei. Copiii ei nu ştiu nici astăzi, exact, ce s-a întâmplat cu mama lor, tatăl nu a vrut să vorbească despre asta niciodată.

Publicitate

„Tot ce ştiu e că mama a murit de la un avort, dar în ce circumstanţe şi cine a fost de vină, nu ştiu”, îmi spune Lavinia, la o cafea, la ea acasă. Ne-am împrietenit la grădiniţa unde amândouă aveam copiii. Am admirat-o, de la început, pentru atitudinea ei mereu veselă şi felul relaxat în care îşi creşte cei doi copii. Pentru că şi acum, când vorbim la cafea, se apropie Crăciunul, Lavinia îmi spune că pentru ea sărbătoarea asta e un moment de tristeţe, care îi va aminti mereu de moartea mamei. „A murit chiar de ziua fratelui meu mai mic, e născut de Crăciun. De atunci, în fiecare an, ţinem să fim lângă tata în ziua asta, e un fel de solidaritate de familie la care nu renunţăm.”

După moartea mamei, tatăl le-a prezentat, pe rând, copiilor, trei femei pe care le cunoscuse şi i-a întrebat care ar fi mai potrivită pentru a se recăsători. Ei au ales-o pe cea care li s-a părut cea mai blândă. Femeia a încercat cât a putut să suplinească absenţa mamei lor naturale, dar ca un făcut, când Lavinia împlinea 14 ani şi trebuia să intre la liceu, mama de-a doua a murit de cancer. „Lipsa mamei care m-a născut, a unei femei cu care să pot vorbi deschis şi pe umărul căreia să pot plânge, m-a marcat toată viaţă. Sunt, acum, la rândul meu, mamă, dar acel gol nu se va umple niciodată. Chiar şi acum, am momente când mă gândesc că poate nu a murit şi că va apărea ea de undeva!”

Soțul care obligă soția la avort

Am locuit până pe la vreo nouă ani în aceeaşi casă cu bunicii dinspre mama, nişte oameni gospodari, care munceau foarte mult, creşteau animale şi aveau grădină, ca să nu simţim foametea care cuprinsese România în anii ‘80. Pentru că bunicii ţineau casa şi aveau grijă de mine şi de fratele meu cât ai mei erau la serviciu, nu am perceput-o pe mama ca pe o sacrificată pe altarul muncilor casnice.

Am realizat, în schimb, foarte devreme, că suferă din cauza relaţiei cu tata, că e o femeie neglijată, că e singură şi tristă, iar când am crescut un pic, ne-am prins că tata o înşela frecvent şi am început să-l urâm. Când am ajuns la liceu, le-am cerut chiar să divorţeze, că nu mai suportam scandalurile dintre ei, dar n-au făcut-o niciodată.

Publicitate

Mama a trecut prin cinci avorturi clandestine. Ne avea doar pe mine şi pe fratele meu, ceea ce nu îi dădea dreptul să facă întrerupere de sarcină (astea erau permise de la cinci copii în sus sau în situaţii medicale grave) şi cum prezervativele sau anticoncepţionale nu se găseau pe piaţă, singura metodă de contracepţie pe care o folosea, cea a calendarului, a dat greş de mai multe ori.

La un moment dat, când aveam vreo opt, nouă ani, o tot vedeam pe mama agitată, nervoasă sau plângând, mai ales după ce o tanti durdulie venea pe la noi. Am aflat când am crescut că acea femeie îi făcea mamei, acasă, nişte proceduri care să îi provoace un avort spontan, ceea ce s-a întâmplat într-un fel foarte traumatizant, pentru că sarcina era destul de avansată, iar chestia asta a marcat-o şi a urmărit-o toată viaţa.

Mama îmi spune, uneori, plângând, că ea e o criminală şi că nu trebuia să cedeze presiunilor tatei de a face avorturi. Pentru că da, după ce l-au avut şi pe fratele meu, de câte ori a mai rămas însărcinată, el a insistat să facă întreruperi de sarcină, uneori chiar cu argumente meschine de genul „Dacă îl faci, nu îl recunosc că e al meu”.



Mama care îndură abuzurile tatălui, de rușine că se află

Andrei, un bun prieten, are o poveste şi mai naşpa. Taică-su, ziarist, pe vremuri, la un oficios al Partidului Comunist, i-a bătut pe maică-sa şi pe el. Copil fiind, prinsese frică de el. Violenţa fizică şi verbală venea la pachet cu abuzul de alcool şi escapadele amoroase, dar şi cu dispreţul faţă de maică-sa şi umilinţele pe care femeia le îndura. Mai târziu, pentru Andrei, tot ce a trăit a contribuit la lipsa de încredere în sine. „Sunt furios pe mama că nu a avut puterea să divorţeze, că mereu l-a acoperit şi a spus că o să râdă lumea de ea dacă se desparte de el şi că eu nu trebuie să cresc fără tată.”

Iadul din casa lui Andrei a continuat până când taică-su a murit, anul trecut, la 80 de ani. „Chiar şi la vârsta asta, deşi abia se mai ţinea pe picioare, dacă mama îl enerva cu ceva, ridica bastonul la ea şi încerca să o lovească. La 70 de ani, s-a mutat opt etaje mai sus, pe aceeaşi scară cu noi, la o femeie de care se îndrăgostise. Când s-a îmbolnăvit, s-a întors la mama, care l-a primit. După ce a murit, toate astea parcă nici nu ar fi existat pentru maică-mea. Acum zice că era un om deştept şi vesel, că toată lumea îl respecta, că a citit mult şi că spunea mereu bancuri.”

Publicitate

Pe Andrei, cel mai tare îl înfurie că tatăl lui nu mai e în viaţă, ca să îi poată spune cât de mult şi-a chinuit familia. „Am sentimentul că vinovatul a scăpat nepedepsit şi că nu va plăti niciodată pentru tot răul pe care ni l-a făcut mie şi maică-mii.”

Femeia care s-a măritat cu bărbatul care a violat-o

Colega mea, Aida, a fost dată spre adopţie de mică, unchiului ei dinspre mamă. Dar a aflat abia la 18 ani adevărul. Până atunci, a ştiut că mama naturală şi cele două surori rămase acasă, la ţară, sunt mătuşa şi verişoarele ei! Tatăl-unchi s-a purtat blând cu ea, însă mama-mătuşă a fost severă, aspră şi rece. Toate astea au făcut-o să caute să scape de ei încă din adolescenţă.

Pe la şaisprezece ani, a cunoscut un tip, mai mare cu vreo zece ani decât ea, care locuia într-un bloc de nefamilişti din vecini, de care s-a apropiat şi care a reuşit să îi câştige încrederea. Numai că într-o seară, când Aida a mers la el, tipul a violat-o. A reuşit, apoi, să fugă din garsoniera lui, sărind de la etaj, şi, până la urmă, le-a spus părinţilor ce s-a întâmplat.

Tipul a intrat la puşcărie. Dar, după doi ani, timp în care Aida a aflat că era fiica unei femei pe care o credea mătuşă, a vrut să fugă de acasă. În cele din urmă, s-a căsătorit chiar cu agresorul ei, care, în felul ăsta, a putut ieşi mai repede din închisoare. Are cu el doi copii, iar după douăzeci de ani marcaţi de certuri şi violenţe – tipul era foarte gelos - au divorţat.

Publicitate

Poate o să spui că poveşti ca astea, despre care femeile aleg să nu vorbească, există şi în prezent, în România, că nu trebuie să dăm vina pe sistemul comunist. Dar ia în calcul că atunci legislaţia nu era deloc favorabilă femeii abuzate care ajungea, tot ea, să fie desconsiderată şi umilită în societate.

Divorțații se angajau mai greu

Sociologul Mircea Kivu mi-a spus că, în comparaţie cu perioada actuală, când poţi divorţa amiabil, fără să treci printr-un proces, pe vremea lui Ceauşescu, o astfel de procedură dura mai mult de un an şi se complica şi mai tare, dacă la mijloc erau copii:

„Sistemul comunist avea pârghii de a-i descuraja pe cei care voiau să se despartă. Un divorţ era o pată la dosar, dacă voiai să te angajezi undeva. Era împotriva moralei socialiste.

În privinţa avorturilor, ele erau aspru pedepsite şi puteai ajunge uşor la închisoare şi dacă ştiai că cineva făcuse un avort şi nu raportai autorităţilor. Sentimentul ăsta de culpabilizare s-a păstrat şi după 1989.

În 1990, nu am reușit să găsesc niciun medic care făcuse întreruperi de sarcină să vrea să vorbească în fața camerei. Cinci ani mai târziu, numărul femeilor celor care recunoşteau că au fost agresate de soţi a fost infim, faţă de estimările specialiştilor, conform unei cercetări pe care am făcut-o atunci.”

Spitalele erau supravegheate de Securitate

Şi istoricul Mădălin Hodor mi-a spus că, înainte de 1989, spitalele erau supravegheate de Securitate, iar medicii trebuiau să raporteze autorităţilor orice sarcină pe care o aveau în evidenţă.

„Politica pro-natalistă în această formă forţată, în care vrei să sporeşti populaţia, ca să ai la dispoziţie cât mai multă forţă de muncă şi, prin asta, beneficii economice, e specifică sistemelor totalitare.

Publicitate

În societatea comunistă, principalul rol al femeii era cel reproductiv, mai apoi, ea trebuia să aibă grijă de casă şi de copii, dar să meargă şi la serviciu. Dacă era supusă abuzului şi violenţei, nu prea o băga nimeni în seamă. Poliţia îi dădea cel mult o amendă soţului abuzator, nu exista legislaţie care să protejeze victimele violenţei domestice şi nici centre unde acestea să se refugieze.

În societatea comunistă, exista şi foarte multă frustrare şi furie, pentru că nu puteai să ţipi la directorul de fabrică sau la cei care te umileau şi atunci veneai acasă, abuzai de alcool şi apoi te răzbunai pe cei mai slabi, pe nevastă şi pe copii. Eu am crescut într-un cartier muncitoresc şi scandalurile şi bătăile, în vecini, erau la ordinea zilei.”

Nici în prezent nu stăm prea bine la protejarea femeilor abuzate

Mădălin Hodor spune că nici astăzi lucrurile nu stau prea bine în România, în ceea ce priveşte protejarea femeilor abuzate: „Degeaba avem legislaţie mai bună, dacă ea nu este pusă în aplicare, dacă ordinele de restricţie nu sunt respectate. Am văzut atâtea cazuri în care femeile îi părăsesc pe soţii violenţi și sunt, în final, omorâte de aceştia, pentru că nu primesc protecţie din partea Poliţiei”.

Statisticile spun că una dintre patru femei din România a fost supusă, măcar o dată, unei forme de abuz sau agresiune. Este un procent alarmant, însă faptul că această evidenţă există arată că româncele au depăşit, totuşi, frica sau rușinea de a recunoşte că eşti abuzată.

Dacă te afli într-o situație de violență domestică sau știi pe cineva într-o astfel de situație, sună la numărul unic național, gratuit: 0800 500 333, pentru ajutor. Sau poți contacta unul dintre ONG-urile care oferă servicii victimelor violenței domestice.

Editor: Ioana Moloveanu