Viața mea ca tip gay într-o familie baptistă din România

Un barometru al discriminării arată că șapte din zece români nu ar vrea ca în familie să aibă o persoană LGBT+, așa că imaginează-ți ce înseamnă să fii gay într-o comunitate de baptiști, dintr-o țară în care s-a organizat, de curând, un referendum pentru a modifica în Constituție sintagma „căsătorie între soți” cu „căsătorie între un bărbat și o femeie”. Filip Albert este un tânăr gay, de 24 de ani, care s-a născut și a crescut într-o familie a cărei religie blamează alte orientări sexuale și unde pastorii la biserică fac rugăciuni spre vindecarea persoanelor gay. Dar cum a fost pentru Filip să accepte că este gay, deși toți din jurul lui i-au explicat cum „homosexualii sunt niște bestii inumane”.

Am fost un copil bun, mergeam în fiecare săptămână la școala duminicală, locul în care se strângeau copiii să vorbească despre personaje sau versete biblice, în timp ce părinții erau la predică. Am cântat în corul copiilor și, mai târziu, în cel al bisericii. Am crescut într-o comunitate baptistă unită, într-un oraș mic de provincie, unde atunci când unui bătrân i-a ars casa, toți am pus bani să-l ajutăm. Însă, pe altă parte, neoprotestantismul tinde să fie misogin, foarte homofob și parțial xenofob cu persoanele care nu sunt creștine. De mic mi s-au inoculat prejudecăți asupra foarte multor lucruri și stereotipuri legate de homosexuali.

Cultul baptist este considerat ca fiind la jumătatea drumului dintre protestanții „clasici” și cei „neo” și este cel mai vechi cult „pocăit”, așa cum ni se zice în termeni populari, ca prezență pe teritoriul României.

Neoprotestanții sunt genul de oameni care au compasiune pentru evrei, dar nu pentru musulmani. Sau au compasiune pentru catolicii din Filipine, dar nu și pentru cei din Italia care susțin drepturile homosexualilor. Au un mod foarte ciudat de a alege pentru cine au compasiune. În comunitatea asta contează mai mult ce spune gura lumii decât ce spune Biblia.

Mi se spunea des că bărbatul este capul familiei și că ceilalți trebuie să asculte de el, ironic dacă mă gândesc că la noi în familie ascultam de tata doar pentru că el asculta de mama. Părinții mei sunt însă destul de emancipați, celelalte neamuri mai puțin. Mi-am dat seama de asta când sora mea a intentat divorț, iar familia mea n-a vrut să mai aibă niciun contact cu ea. Azi, în ciuda anilor care au trecut, ea încă e marginalizată și vorbită de rău. Lucrul ăsta m-a făcut să mă întreb foarte serios în ce măsură iubirea lor este necondiționată.

Familia mea este mai mult spirituală decât religioasă, are principii de fier și este foarte demnă. În același timp tinde să-i judece pe oamenii care au ales un alt stil de viață și să nu aibă empatie. Chestiile astea sunt destul de impregnate în educația mea și a trebuit să-mi educ empatia când deja eram un adult.

Când eram la grădiniță, îmi plăcea de un băiat, dar la vârsta aia, nu mi se părea nimic ciudat. Apoi a urmat o perioadă în care auzeam din toate părțile cât de nasoală e homosexualitatea, lucru care m-a făcut chiar să cred, pentru un timp, că oamenii gay sunt niște bestii inumane.

În generală, pentru că eram mai feminin, am fost odată la un concert împreună cu școala, iar unul dintre colegii mei a început să mă strige „Mircea Solcanu”, prezentatorul gay de la Acasă TV, pe vremea aia. Atunci m-am simțit super rușinat și m-am gândit că, dacă o să-mi fac vreodată coming out-ul, lumea va râde de mine.

La liceu, m-am apucat de teatru și asta m-a ajutat să mă cunosc mai bine, dar tot am mai avut momente de negare. Am început să citesc foarte multe ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Am descoperit că homosexualitatea nu e o anomalie din punct de vedere științific și am văzut că există mai mulți oameni ca mine. Am chiar un prieten bun din copilărie care e gay, ne-am cunoscut când făceam înot împreună și eram ca frații. Mulți ani după ne-am declarat unul altuia orientarea sexuală. Suntem prieteni și acum.

Am ajuns să contest orice mi s-a zis când eram mic și nu mai găseam niciun argument valid în religie.

În clasa a 11-a, eram în depresie și plângeam foarte mult, iar mama a venit după câteva zile să mă întrebe dacă e vorba de sexualitatea mea. Atunci i-am mărturisit că sunt homosexual, iar răspunsul ei a fost „e doar o fază, o să treacă” și m-a trimis la consiliere la un psiholog creștin. A fost un fail total pentru că în timp ce ea îmi ținea predici, eu nu mă puteam uita decât la sprâncenele ei. Nu mă așteptam să primesc susținere, dar în același timp, pentru că avea job-ul ăla, nu mă așteptam nici să mă judece. De fiecare dată când îi reproșam asta, îmi răspundea cu „eu nu te judec, eu te ghidez!”.

Am mers două luni, adică opt ședințe, până i-am zis mamei că dă banii degeaba pentru că, deși mă face să râd și să mă simt mai bine, nu mă schimbă în sensul în care și-ar dori ea. După ce m-am oprit din terapie, am ajuns să mă accept așa cum sunt, dar n-am mai vorbit niciodată cu ai mei despre asta. Subiectul a fost băgat sub preș, ca și când nu s-ar fi întâmplat. Profesorii mei din gimnaziu, câteva rude (sor-mea, verișorii) și chiar și doctorul meu de familie, cu care am vrut să am o relație onestă, știu. Niciunul însă nu vrea să le zică alor mei adevărul, ca să-i protejeze.

Nu-i judec pe ai mei, la ce educație au primit, mă mir că au mintea așa deschisă, însă sunt multe lucruri pe care ei nu le pot înțelege. Cred că ei știu că sunt homosexual, dar se mint singuri. Îmi aruncă des replici ca „ți-ai găsit o fată?”. Știu că adevărul i-ar răni.

După atâția ani de mers la biserică, am ajuns inevitabil să mă plictisesc de aceleași predici. Când i-am spus mamei, mi-a răspuns că eu trebuie să ascult mereu cu o altă minte. La fel cum „citești Biblia de mai multe ori, ca s-o înțelegi mai bine.” Am tot citit-o, am tot mers la biserică și tot plictisit am fost, așa că mă puneam în ultimul rând ca să citesc beletristică. Dostoievski, Edgar Allan Poe, Sadoveanu sau orice aveau ai mei prin bibliotecă și-mi pica în mână.

Aveam o tipă în comunitate care era lesbiană, avea o relație de mult timp și era și mutată din oraș. Când s-a aflat, la biserică s-a făcut un fel de grup de rugăciune care s-o vindece de lesbianism.

În clasa a 11-a, am decis să nu mai merg deloc, ba chiar le-am spus alor mei că sunt ateu și că vreau să-mi găsesc singur calea în viață. Nu pentru că eu chiar eram, ci doar pentru că treceam prin etapa aia din pubertate când vrei să fii rebel și edgy. Cred că era și un mod de mă rupe de lumea aia, cu care nu mă identificam. Tata era liniștit, tot ce-mi zicea era că e bine să fii creștin și că se roagă pentru mine, însă mama a plâns tare și tot nu-i venea să creadă. Soluția ei a fost să nu-mi mai dea bani, dacă nu merg la biserică, așa că n-am avut încotro și am continuat să merg. Un șantaj perfect.

Dar am devenit foarte sincer și direct, lucru care m-a îndepărtat foarte mult din cercurile bisericești. Am început să susțin că sunt feminist și că nu cred că este ok ca biserica să se implice în stat, lucruri cu care, evident, ei n-au fost de acord. La o înmormântare, am fost pus la masă cu un pastor foarte bogat care judeca lumea, numind-o chiar curvă. L-am făcut ipocrit și m-am certat cu el cu replici din Biblie: „Mai ușor este a trece cămila prin urechile acului decât a intra bogatul în Împărăția Cerului”.

Mama m-a mustrat c-o fac de rușine și că, poate aveam dreptate, dar nu era momentul. Cu asta am fost de acord.

„Dacă te-ai fi născut într-o familie musulmană, ai fi avut alt sistem de valori, deci n-ai cum să-i judeci”, îmi spunea mama când venea vorba de alte religii. Asta nu se aplica și în cazul homosexualității. Știam totuși că dacă nu aș fi fost gay, aș fi avut aceleași idei creștine ca ai mei, iar viața mea ar fi fost mai ușoară. Nu mi-aș fi pus atâtea întrebări și nu aș fi pus la îndoială tot ce-am auzit de la părinți despre Dumnezeu. Dar m-am documentat, am citit cărți de filosofie și religie. Am cunoscut oameni din ambele tabere ca să înțeleg mai bine argumentele și părerile. La finalul zilei eram la fel, dar durea tare să merg la biserică și să aud predici împotriva homosexualilor.

Eram la o nuntă, unde pastorul a predicat despre faptul că iubirea adevărată este cea dintre femeie și bărbat, nu dintre bărbat și bărbat, de parcă chiar ăla era momentul potrivit pentru asta. Sunt chestii dureroase, dar cu care înveți să trăiești și la care înveți să te adaptezi.

Mulți prieteni au aflat de-a lungul timpului că sunt gay, dar nu cred că și-au schimbat părerea despre mine. Însă, nu am decis dacă o să le zic vreodată alor mei, pentru că sunt sigur că o să se creeze o ruptură între noi care n-o să mai poată fi reparată vreodată.

În timpul referendumului, părinții mei distribuiau postări de la Coaliția pentru Familie, foarte multe căcaturi din alea cu „homosexualii vă fură copiii”. Nu știu dacă ei puteau să-și dea seama de ironie, dar m-am abținut cu greu să nu le postez citatul „Be careful who you hate, it could be someone you love”. Într-un fel, mi-e ciudat pentru că mă gândesc la viitor și că poate o să am copii și nu cred că le voi spune alor mei despre ei.

Mi-ar fi plăcut să am părinți care să mă susțină și să fie alături de mine, dar știu că ai mei au investit în sănătatea și educația mea și cred că trebuie să mă mulțumesc cu asta. Și gata.

Poți s-o urmărești pe Alexa care încearcă să fie amuzantă pe pagina ei de Facebook și sentimentală pe blogul ei, „O Mărie”.