Am încercat să dorm doar două ore pe zi, ca să fac mai multe în viaţă

Cum poți să fructifici la maximum puterea propriului pesimism? Oare cristalele pot să-ți vindece viața? Citește aici restul Ghidului VICE de Auto-Îmbunătățire.

Conform biografului său, Nikola Tesla dormea doar două ore pe noapte. În Prodigal Genius: The Life of Nikola Tesla ni se explică așa: „Înfunda gaura cheii și crăpăturile din jurul ușii sale, ca să poată petrece orele de noapte citind volume furate de pe rafturile tatălui său. Adeseori… citea de-a lungul întregii nopți și nu se simțea cu nimic mai rău din cauza somnului pierdut."

Nu e o poveste rară. De fapt, trebuie doar să scrii „obiceiuri de somn" pe Google ca să dai de câteva mii de sugestii, toate legate de oameni celebri care n-au dormit prea mult. Leonardo da Vinci dormea două ore pe noapte. Margaret Thatcher dormea vreo patru, dar apoi uneori dormea mai mult în weekend. Mozart se trezea la 6 dimineața în fiecare zi și lucra până după miezul nopții. Se sugerează că dormea vreo cinci ore.

Cred că poveștile de genul ăsta sunt populare pentru că sugerează că există o rețetă pentru a fi genial. Se adresează credinței noastre, a tuturor, că succesul e democratic, precum și ideii că nu trebuie decât să muncești din greu. Dacă auzim că Margaret Thatcher dormea doar patru ore pe noapte, e lesne de crezut că nu și-a construit cariera ca urmare a unei consecințe norocoase a ADN-ului sau a educației sau al faptului c-a fost la locul potrivit, în momentul potrivit. Presupunem c-a avut succes pentru că muncea din greu până târziu în noapte, în fiecare noapte, iar asta e ceva ce putem să facem cu toții. Pentru că toți putem să avem realizări mărețe, iar asta e fabula preferată a epocii în care trăim.

Mie-mi place fabula asta mai mult ca oricui. Uneori ascult The Strokes doar ca să mă închipui cântând „Juicebox" în fața unei mulțimi pe un stadion de fotbal. Asta în ciuda faptului că nu știu să fac muzică și am 30 de ani și îmbătrânesc constant, fără niciun semn că o să ajung vreodată să mă pricep mai bine la muzică sau la auto-disciplină. Mă ridic târziu din pat. Acord prioritate berii în fața muncii. Când aveam 19 ani am pus pe picioare o firmă de tricouri care n-a produs niciun tricou. Când aveam 24 de ani, am filmat un lungmetraj documentar pe care nu l-am montat niciodată. Între vârstele de 25 și 30 de ani, am scris jumătăți din trei scenarii, care zac acum pe mai multe laptopuri decedate de sub patul meu. Există și un roman într-un format similar. Și mai există și-o grădină de legume pe care-mi promit c-o s-o pun la punct în fiecare vară, fără să fac asta vreodată. Și bănuiesc că așa o să mi se și scurgă viața, an după an, dacă nu schimb ceva drastic – și așa mă întorc înapoi la somn.

Prima oară am auzit de somnul polifazic în Seinfeld. Există un episod în care Kramer încearcă să-și reducă durata somnului trăgând câte-un pui de somn de 20 de minute odată la fiecare trei ore, ceea ce, după cum îi explică lui Jerry, „ne dă două zile jumate în plus de trezie pe săptămână, în fiecare săptămână." Evident, totul se termină super-amuzant și prost pentru Kramer, dar premisa era solidă. Pentru că, evident, dacă dormi mai puțin, poți să faci mai multe.

Există chiar și o Societate a Somnului Polifazic care ne informează cum să renunțăm la una, până la șase ore de somn, folosind o gamă de diferite cicluri de somn. Cel mai cunoscut e „Uber-omul", care, în mod normal, constă într-un pui de somn de 20 de minute o dată la patru ore, ceea ce, adunat, dă două ore de somn la fiecare 24. Guru-ul productivității Tim Ferriss e fan, și la fel e și miliardarul care a fondat platforma WordPress, Matt Mullenweg, care a spus despre experimentul său cu ciclul de somn Uber-om că e „probabil una dintre cele mai productive perioade din viața mea".

În timp ce citeam asta, am simțit un torent ciudat de entuziasm. Nu credeam cu-adevărat că somnul polifazic o să-mi permită în mod magic să fondez o companie sau să devin un om mai bun, dar poate c-avea să m-ajute să mai scap de ceva letargie. Așa că m-am hotărât să-l încerc.

Prima zi a fost în mare parte ușoară, aproape excelentă. Mi-am notat un program conform căruia aveam să trag un pui de somn de 20 de minute la 11:10 dimineața, 3:30 după-amiaza, 7:50 seara și-așa mai departe. Apoi am instalat o canapea în camera de montaj, unde primele mele reprize de somn au fost spectaculoase. Abia după miezul nopții mi-am dat seama cu ce mă confruntam cu-adevărat. Brusc, aveam patru ore însingurate până la următorul pui de somn, iar în casă era foarte liniște. Așa că m-am hotărât să mă întorc la birou.

În timp ce ascultam muzică trance la maximum, am găsit un whiteboard nefolosit și l-am întrebuințat ca să pun pe hârtie o listă cu chestii de făcut pentru săptămâna în curs. Urma să fac toate chestiile alea pe care n-apuc niciodată să le fac. Toate căcaturile de genul „declarație fiscală pe 2014" și „cumpărat șosete". Apoi mai aveam și niște aspirații de nivel mediu, cum ar fi „amenjare grădină de legume". Dar cap de listă am pus „scris carte", cu gândul că o să scot la lumină romanul. Mai multe despre asta mai încolo.

Per ansamblu, prima noapte n-a fost deosebit de dificilă, dar a fost deprimantă. Știam c-o să am nevoie de sfaturi, dacă e să am vreo șansă să-mi iasă chestia asta.

Sfaturile au venit de la o tipă pe nume Charlotte Ellett. Charlotte a urmat diverse programe de somn polifazic circa nouă ani și lucrează de-acasă, din Alabama, ca designer de jocuri video. I-am spus că deja mă simt epuizat emoțional, iar ea mi-a explicat că e normal. „Prima sau primele două săptămâni se numesc perioada zombie", mi-a spus ea pe Skype. „O să intri într-o stare în care n-o să-ți poți explica rațional de ce faci asta. O să-ți sune alarma și n-o să înțelegi nici măcar de ce era setată."

Am întrebat-o pe Charlotte de ce a perseverat, iar ea mi-a descris o magnifică senzație de libertate. „Dacă ai multe de făcut, nu-ți mai faci griji despre cât de obosit o să fii. O să te simți mai limpede și mai rapid și, brusc, o să ai timp să faci orice." Dar m-a avertizat că va trebui să trec de perioada zombie. „O să știi că aproape ai ieșit la liman când o să ți se îmbunătățească calitatea puilor de somn", mi-a zis ea. „O să te trezești cu senzația că ai dormit cu orele, deși, în realitate, vor fi trecut doar 20 de minute."

Zilele au devenit un continuum lung și gri, dar am făcut multe. Până-n ziua trei îmi rezolvasem declarațiile fiscale, îmi consolidasem pensia, făcusem curat în casă, îmi sunasem bunicii, îmi luasem șosete și chiloți noi… și mă reapucasem de scris cartea. Și, să fim bine-înțeleși: scriu o carte de căcat, pe care nu intenționez s-o arăt niciodată nimănui, dar mi se pare important sufletește s-o termin. Doar ca să termin ceva. M-am hotărât că dacă somnul polifazic o să mă ajute să termin un prim draft, atunci experimentul va fi fost un succes. Așa că i-am dat înainte în fiecare noapte, băgând, de obicei, pe la vreo 3 000 de cuvinte.

Mai era ceva la care începusem să mă gândesc: De ce să încerci? De ce să încerci orice? Încercatul ăsta e o chestie omenească ciudată. Uneori mă gândesc la pisica colegei mele de casă și cum ea n-o să încerce niciodată. Oare pentru că nu se gândește la moarte? Pentru că, pentru mine, ambiția și teama de moarte sunt profund legate. Mie mi se pare că succesul – succesul în carieră, succesul în plan spiritual, ce vrei tu – e singura cale prin care poți să-ți croiești un colțișor cu sens în universul ăsta uriaș, fără dumnezeu. Din motivul ăsta mă reconfortează ideea de a încerca și tot de-aia trebuia să duc ceva la bun sfârșit, în cele din urmă.

În timp ce-am stat treaz nopțile am avut mult timp la dispoziție pentru citit și-am aflat că versiunea modernă a somnului polifazic a fost implementată pentru prima oară de doi studenți la filosofie în 1998.

Marie Staver a trăit cu insomnii mare parte din viață și s-a hotărât să-și accepte pur și simplu oboseala, trăind din pui de somn de 20 de minute. Prietenul ei, care n-avea insomnii, s-a oferit să facă același lucru, cumva pe post de grup de control, și au sfârșit prin a-și petrece majoritatea nopților învățând împreună la un Denny's non-stop. Mai târziu, Marie a scris pe blogul ei despre primele două săptămâni, pe care le-a descris drept „o sinistroșenie absolut monstruoasă și fără niciun dumnezeu", dar susține că s-au adaptat treptat la un nou stil de viață, plin de curaj. Și ce-a urmat perioadei de ajustare a fost suprinzător. A fost cel mai extraordinar lucru pe care-l descoperisem vreodată și nu m-am simțit niciodată mai bine în viața mea", a declarat aceasta pentru Motherboard.

Staver a explicat mai târziu cum a ajuns să se simtă mai bine. Ea spune că un creier uman petrece 1,5 ore, puse cap la cap, în faza de somn REM, pe când restul timpului e dedicat creșterii și reparațiilor celulare. Ei s-a părut că partea asta a doua e opțională și s-a dedicat ideii de a obține doar componenta REM prin pui de somn. După cum spune chiar ea: „După vreo 3-5 zile, creierul începe să se redirecționeze. Începe să sară direct la somnul REM de îndată ce închizi ochii pentru unul dintre puii ăia de somn… și te trezești simțindu-te foarte, foarte odihnit."

Am citit asta și mi-am dorit să dau pe repede-înainte, ca să ajung să mă simt foarte, foarte odihnit. Era a patra zi, îmi dispăruse complet pofta de mâncare și nu mai puteam să mă încălzesc deloc. Mă simțeam și fragil, iar interacțiunile sociale simple păreau copleșitoare. Dacă-mi suna telefonul, îl ignoram. Dacă persoana care-mi făcea cafeaua avea chef de vorbă, mă scuzam și mă duceam să aștept afară.

Dar cele mai grele ore erau întotdeauna cele dintre miezul nopții și răsărit. Astea erau orele de liniște. Doar eu și mult timp ca să mă conving că oamenii care scriu cărți și-și împlinesc țeluri în viață sunt pur și simplu oameni mai deștepți și mai buni. În plus, ideea că nu-i nevoie decât de muncă din greu e o iluzie. Și în orele alea mi-a spus colega de casă că mă auzea rătăcind prin casă și oftând.

Până acum îmi pusesem deja la punct o rutină ca lumea. Peste zi mă duceam la muncă, apoi veneam acasă, mâncam de seară, lucram la carte și-mi petreceam orele de după două noaptea cu activități fizice, în timp ce ascultam podcasturi. Mă duceam la sală, făceam jogging și începusem să lucrez la răzorul de legume din curtea din spate. Dacă mă așezam după ora 2 noaptea știam c-o să am probleme, așa că am învățat să mă mențin în mișcare. Apoi dormeam scurt de dimineață înainte de muncă și începeam din nou ciclul.

Cel mai greu lucru a fost să n-am nimic în perspectivă. Viața fără somn n-are întreruperi de circuit, așa că dacă ai o zi stresantă la muncă, seara nu se îmbunătățește situația. Totul devine pur și simplu un ciclu monoton. Răsare soarele și ies oamenii. Apune soarele, dispar oamenii. Și de la capăt.

În ziua a șaptea am început să tușesc. Și mi s-a și blocat creierul într-o buclă dubioasă de feedback, în care intrase și un jingle de televiziune din anii '90. Ori de câte ori mă întindeam să trag un pui de somn, creierul mi se anima de la reclama asta pe care-o vedeam la televizor când aveam vreo 12 ani. Era o reclamă la o firmă de camioane și zicea ceva de genul ăsta:

Fletcher's! Pe autostrăzi din '48, singurul mod să-ți muți marfa. Prin orașe mari și orașe mici – Fletcher's n-o să te lase niciodată la greu. Fletcher's!!!

FLETCHER'S!!! PE AUTOSTRĂZI DIN '48… și tot așa, din ce în ce mai tare.

Până seara mi se-nvârtea capul și știam că mi se face rău. N-aveam cum să mă lupt peste noapte cu boala, așa că m-am suit în pat și m-am lăsat în voia a 48 de ore de somn hipertensiv și asudat.

Peste câteva zile, când mă simțeam mai bine, am contactat-o pe Charlotte Ellett din Alabama și i-am zis ce se-ntâmplase. Ea mi-a spus că nu se îmbolnăvise niciodată în timpul perioadei de somn polifazic, deși a recunoscut că o mai dobora uneori stresul vieții ei ultraproductive. Nimeni altcineva de pe diversele forumuri nu părea să se mai fi confruntat cu problema, așa că bănuiesc că a fost de la mine. M-am gândit scurt să mai încerc o dată somnul polifazic, dar apoi m-am hotărât să nu. Mă piș pe el.

Am terminat. Când mă uit în urmă, mi se pare, în mod straniu simpatic, fie și doar pentru felul în care mi-a spart rutina. Și chiar am realizat multe. Am tăiat probabil jumătate din lucrurile de pe lista de pe whiteboard, fie și numai pentru că n-aveam absolut nimic de făcut noaptea. Cât despre carte, primul draft e terminat. Trec acum prin el și, deși e complet mediocru, cel puțin e gata. Și cel puțin acum am ce să rafinez.