Cam așa arăta paradisul din Bali în anii ’90

După ce a supraviețuit cancerului la sân în 1990, fotografa Jill Freedman a știut sigur că trebuie să viziteze Bali. „Am pornit la drum imediat ce am putut din nou să merg după chimioterapie." Hotărâtă să surprindă imagini frumoase și pline de viață, Freedman a zburat orbește către insulă. S-a gândit că știa ce o așteaptă, dar așteptările ei occidentale despre insulă i-au fost zdrobite, lăsând loc unor portrete tandre care documentează flirtul idiosincretic al unei culturi străvechi cu o lume aflată în continuă schimbare.

Freedman i-a angajat ca ghizi și interpreți un bărbat balinez, pe Nyoman Wirata, și pe soția lui, pe care o chema tot Nyoman. Au explorat împreună insula și au fost inclusiv acasă la familia Wirata, în districtul muntos de lângă lacul Natur, iar Freedman a realizat că Bali, cu climatul ei tropical și tradițiile ei străvechi, nu are complicațiile și tensiunile cu care se obișnuise la New York. Realitatea era mult mai complexă.

Bali nu e un loc simplu, a notat Freedman în jurnalul de călătorie. Exotismul luxos al insulei era cuprins de globalizare. Freedman a fost uimită de cât de des se vorbea despre bani, chiar mai des decât la New York, lucru care nu se potrivea cu mirajul mediului înconjurător. Toate râurile, apele termale și plajele erau poluate la greu cu plastic. Iar în anii '90, cu un deceniu înainte ca internetul să altereze din nou comportamentul uman, Freedman a observat că televiziunea amenința și tradițiile balineze.

„Televiziunea îi distruge pe oamenii de aici, care încep să invidieze ce văd la televizor", a scris ea. „De când stau toți în jurul televizoului, au renunțat să se mai întâlnească la șezători și să cânte la instrumentele tradiționale." În perioada în care Freedman a documentat cultura din Irlanda, fotografa a observat cum televizoarele i-au făcut pe oameni să nu mai iasă să socializeze în crâșme și s-a îngrijorat că același lucru se va petrece și în Bali.

Dar tradițiile străvechi erau suficient de răspândite în Bali ca să facă față consumerismului. Freedman a vizitat satul Tenganan în timpul festivalului Usaba Sambah ca să vadă luptele ritualice cu frunze cunoscute sub numele de Mekare-Kare. I se povestise că satul era Bali Aga, adică oamenii de aizi urmau tradițiile balineze care datau dinaintea sosirii vecinilor javanezi care au introdus hinduismul și alte obiceiuri în secolul XIV. Luptele cu frunze sunt un ritual vechi de secole și îl sărbătoresc pe zeul Indra, care a învins un rege tiran, pe Mayadenawa. „Bărbații se luptă cu pumnii înfășurați în frunze ascuțite de pandanus și echipați cu un scut", a scris Freedman. „Aceste frunze au margini tăioase și țepoase, iar scopul e să le freci de spinarea adversarului ca să-l zgârii și să-i lași spini."

Din fotografiile ei, se vede că sunt ale dracu' de dureroase. Într-o fotografie, un băiat culege ace de pe spatele altui băiat. Dar toată lumea se distrează și râde. „Râd înainte de luptă, râd și după luptă." Tinerii luptători încearcă să impresioneze femeile îmbrăcate în haine frumoase de ritual și se prefac că nu simt durerea. Bărbații mai în vârstă joacă rolul de arbitri și au grijă ca băieții tineri să nu întreacă limita. „Lupta e acompaniată de o orchestră de gamelan, un instrument de percuție tradițional. Când se oprește muzica, se încheie lupta", a scris Freedman.

O altă oprire a călătoriei lui Freedman prezintă o scenă familiară. Conduceam prin Tirta Gangga și am dat peste o imagine grozavă: un curs de dans dintr-o comunitate mică. Era adorabil. Unii copii erau foarte nepricepuți și se vedea că profesoara își pierduse răbdarea cu ei. „Dansul era vechi și frumos, dar comportamentul profesoarei era sever. Îi lovea pe copii peste mâini când greșeau, le trăgea șuturi dacă nu se unduiau bine. Mi-am amintit de propriile cursuri de dans. Aveam șapte ani și profesoara a sunat-o pe mama să vină să mă ia acasă și i-a zis că sunt o țărancă. Mama a venit foarte jenată, iar eu am refuzat să ies de sub pian", scrie Freedman.

Freedman a asistat și la procesiuni de ceremonie, o parte importantă din viața balinezilor, unde femeile aduceau ofrande perisabile din fructe. Altarele i s-au părut captivante. Ofrandele sunt făcute cu precizie și talent; turnuri elegante, decorate cu păr și grăsime de porc, sarcofage funerare. „Asta m-a atras inițial la arta balineză, faptul că e perisabilă și trecătoare. Faci ceva frumos care durează o zi, apoi faci altceva și tot așa."

Fotografiile lui Freedman surprind exact această cultură străveche, dar elastică, a insulei: instinctul de a conserva îmbinat cu efemeritatea frumuseții.

Lucrările lui Jill Freedman sunt incluse în colecțiile permanente ale Muzeului de Artă Modernă și cele ale Centrului Internațional de Fotografie. La vârsta de 77 de ani, fotografa postează regulat pe contul ei de Instagram @jillfreedmanphoto și e reprezentată de galeria Steven Kasher din New York. În viitor, Freedman intenționează să publice mai multe cărți fotografice pe lângă cele șapte deja publicate.