Dacă-ți ajută cu ceva sărăcia, să știi că bogații se simt nașpa c-au bani

Rachel Sherman nu a putut să spună dacă i-a plăcut sau nu de oamenii intervievați pentru cartea despre elita orașului New York. Ca sociolog la Noua Școală, ar fi cam neprofesionist din partea ei să spună că nu. În schimb, ea mi-a spus că poate empatiza cu ei, iar dacă citești cartea ei, Uneasy Street: The Anxieties of Affluence, e posibil să simți și tu un pic de simpatie.

Prin conversații ample cu 50 de persoane, inclusiv bancheri, moștenitori, casnice, etc, Sherman a descoperit că oamenii bogați se simt inconfortabili, cel puțin în privința etichetei. Bine, nu suficient cât să doneze toți banii sau să-și trimită copiii la școli publice. Ei doar vor să fie percepuți drept „normali", orice ar însemna asta.

Simpatia pentru cei bogați nu prea e la modă zilele astea. Chiar și președintele, care e faimos pentru că pretinde a fi mai bogat decât este cu adevărat și deseori își petrece weekendurile la unul dintre cluburile lui, demontează în mod regulat elita și a portretizat oponenții lui din timpul alegerilor, ca pe niște unelte de pe Wall Street.

Traficul de copii bulgari, vânduți bogaților din Grecia

În același timp, comportamentul bogaților este deseori examinat din punct de vedere moral: o expunere luxuriantă pe Instagram este un lucru grotesc, dar o caritate masivă este lăudată. Însă Sherman spune că e contraproductiv să judeci bogații pe baza deciziilor personale și asta ne împiedică să analizăm forțele structurale care perpetuează masiv inegalitatea veniturilor.

Totuși, cum poate cineva care are milioane de dolari să asume valori din clasa mijlocie, așa cum insistă subiecții din cartea ei? Am rugat-o să-mi explice.

VICE: În introducere scrie că încerci să provoci prezumția că oamenii bogați sunt neplăcuți, lacomi sau competitivi. De ce crezi că merită astfel de angajament?
Rachel Sherman: Eu consider că în carte se vorbește despre o conversație mai amplă despre bogăție și inegalitate, de care avem nevoie cu toții. Cam ăsta e motto-ul cărții: dacă diferențiem bogații buni de cei răi, ce semnificație are asta în lumina lucrurilor nediscutate? De ce ne concentrăm pe atribuțiile individuale ale bogaților, cum ar fi dacă sunt muncitori, sau dacă sunt consumatori rezonabili, dacă dau înapoi, dacă se comportă într-un fel privilegiat, dacă sunt snobi sau insuportabili? De ce sunt astea trăsăturile pe baza cărora judecăm oamenii, dacă merită sau nu averea? Chiar vrem să spunem că cineva care muncește din greu, nu locuiește într-un palat și donează pentru caritate e îndreptățit să aibă câți bani vrea și doar persoanele rele, necioplite și ostentative să fie judecați?

De asemenea, există criterii pe care le folosim pentru a identifica legitimitatea săracilor. Adică toate conversațiile despre ajutor social, asocierea sprijinului din partea statului cu munca depusă și criticarea săracilor pentru cheltuieli pe care oameni cu mai mulți bani nu consideră necesare. Astea sunt aceleași tipuri de critici de îndreptățire. Deci eu consider că trebuie să purtăm conversații culturale mai explicite despre baza acestor prezumții.

Ar trebui să mă consoleze ideea că bogații par copleșiți de vinovăție din cauza averilor sau poate ar trebui să mă enervez că sunt atât de indulgenți emoționali cu ei înșiși?
Într-un fel, mă bucur că treci prin conflictul ăsta, deoarece în carte fix asta se discută. Ce încerc să spun eu: „Cum ar fi dacă nu i-am judeca deloc?" Cum ar fi dacă reacția noastră față de acești oameni nu se rezumă mereu la întrebarea: „Sunt buni sau răi?", ci să ne gândim mai mult la sistemul social care produce persoane cu astfel de averi.

A fost foarte dificil și pentru mine să scriu cartea și să navighez prin preconcepțiile astea. Eu nu trăiesc în afara propriului meu context cultural. Însă chiar cred că există o implicare practică în faptul că nu toți oamenii ăștia sunt la fel, iar unii dintre ei sunt destul de independenți politic. Iar eu consider că asta poate iniția o discuție despre ce pot face oamenii bogați liberali și ce fel de schimbare socială pot susține în diferite feluri.

Există o femeie în carte care sugerează că jena persoanelor bogate în privința banilor poate fi dăunătoare deoarece asta-i împiedică să doneze sume mai mari de bani pentru caritate. Chiar crezi asta?
Femeie respectivă vorbea despre clientela ei de oameni bogați și progresivi, care trec printr-un conflict interior în privința asta. Eu cred că majoritatea sunt moștenitori și chiar cred că se simt un pic vinovați. Ea doar încearcă să spună că atunci când oamenii ascund asta de ei înșiși, ei nu pot acționa.

E ăsta unul dintre beneficiile practice de a avea o conversație transparentă despre afluență și redistribuirea banilor într-un mod mai echilibrat?
Cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât se întâmplă mai multe lucruri neașteptat. Conștientizarea privilegiilor e ca un cuțit cu două tăișuri, deoarece pe de-o parte, cum ai spus și tu, pare un lucru bun că acești oameni afluenți sunt conștienți de privilegiile lor. Pe de altă parte, așa cum am dezbătut în carte, cred că în multe cazuri ei se folosesc de asta ca de o modalitate de a scăpa. De genul: „Eu sunt drăguță cu dădaca, sau eu știu că am mai multe decât ea, sau sunt în general mai drăguță cu oamenii care au mai puțin sau mai generoasă cu prietenii sau familia care sunt mai dezavantajați".

Deci chinul emoțional al vinovăției îi scutesc într-un fel să confrunte inegalitatea într-un plan fizic și material?
Corect. Deci pe de-o parte există o generozitate față de oameni, iar pe de altă parte, ei se torturează în privința asta. Din nou, vorbim de persoanele mai liberale sau mai progresiste. Apoi, ei se simt mai bine în legătură cu gândurile de genul: „Oare ar trebui să-mi trimit copii la o școală particulară?" sau „Oare ar trebui să cumpăr o a doua casă?".

E foarte tentant să faci mișto pe seama acestor oameni, dar eu cred că există și alte căi, cum ar fi: „Ăsta e un conflict legitim al unei ființe umane, iar impulsul de a ridiculiza e în sine o legitimizare a inegalității." Deoarece ne impune o anumite mentalitate în privința inegalității sociale.

O altă parte interesantă din carte a fost când ai discutat despre simpatie pentru unele dintre femeile ale căror soți și-au devalorizat munca și nu s-au putut considera privilegiați pentru că erau niște cetățeni de clasa a doua în căsniciile lor. Ce spune asta despre fenomenul mai mare, a oamenilor care nu pot trece peste circumstanțele imediate și să se considere ca parte din societate?
Sunt atât de angajați să nu fie acel tip de oameni bogați răi, ceea ce distrage atenția, mai ales în acele căsnicii, în care există o mamă casnică, căsătorită cu o persoană cu venituri mari, unde dinamica sexelor deservește ca un fel de distragere a atenției de la bogăție. Deoarece există adesea conflicte asupra banilor, femeile simt că nu fac suficient, pentru că nu dispun de control asupra finanțelor familiei.

Sinceră să fiu, a fost extrem de greu pentru mine să vorbesc cu soții lor. Ei consider că ei se simt deseori devalorizați deoarece majoritatea femeilor intervievate erau supra-educate și în trecut aveau cariere. Nu e ca și cum mulți dintre soți au vrut ca ele să continue să lucreze, dar faptul că jobul e evidențiat prin persoana care aduce banii în casă, la fel ca stereotipul că femeilor bogate sunt consumatori amatori. Ei aveau probleme cu ambele lucruri. Apoi mai e și sentimentul de un deficit, care știu că sună ridicol, dar cred că așa se simt ei în contextele lor particulare.

Poți fi o persoană bună și incredibil de afluentă?
Nu am de gând să răspund la întrebarea asta. Ideea nu se rezumă la: „Poți fi o persoană bună și să faci parte din acel procentaj de 1% de bogătași?" Aici depinde de definițiile fiecăruia în ceea ce privește o persoană bună, corect? Dar e de la sine înțeles, evident, că după unele definiții, oamenii bogați pot fi și persoane bune. Pentru mine, întrebarea e: „De ce vrem ca oamenii bogați să nu fie și oameni buni?"

Urmărește-o pe Allie Conti pe Twitter.