Publicitate
carte

De ce își pun femeile rome fustele în cap

Fusta este un instrument de luptă.

de Carmen Gheorghe
09 Decembrie 2019, 11:52am

Activistă romă, Grupul de Inițiativă Mizil, Fotografie de Bogdan Boghițoi

Rasismul în România e prezent sub diverse forme, de la lipsa menționării genocidului romilor și a sclaviei romilor în manualele de istorie la experiențele de zi cu zi. Episodul femeii de la Zalău, bătută de un șofer de microbuz și înjurată de operatoarea 112, pe motive de etnie, declarațiile unor politicieni care susțin sterilizarea femeilor rome, izolarea romilor prin ziduri sau incendierea caselor unor romi sub pretextul de „ne facem singuri dreptate” sunt câteva episoade din trecutul recent al României, care arată rasismul față de cea mai discreditată minoritate etnică a sa, romii, dar și valențele sale profund întipărite în mentalul colectiv.

Dar rasismul nu trebuie să fie problema romilor, ci o problemă a neromilor, care-i afectează pe cei de etnie, spune cartea Problema românească - o analiză a rasismului românesc. Volumul, apărut în noiembrie 2019, analizează rasismul din perspective diferite, sociologic, istoric, cultural sau pornind de la povești de discriminare de zi cu zi. Zece autori și autoare, roma și neroma, cu diverse formări profesionale, propun o examinare critică a rasismului de tip anti-roma, prin sociologie, antropologie, activism, feminism, studii culturale, istoria artei și experiențe trăite.

Coordonată și editată de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe, este prima carte de acest fel din România, dedicată în special comunității rome, dar care-și dorește să deschidă mai multe căi de dialog între etnici și „albi”. Este o carte care poate fi citită de categorii sociale cât mai diverse, unde diferențele de clasă, etnie sau cele educaționale să nu impună o barieră pentru inteligibilitatea celor scrise, după cum scrie în Prefața sa.

„Publicăm această carte cu speranța că ea va servi mai ales comunității rome, că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generații viitoare, dar și cu scopul de a produce o resursă de educație antirasistă pentru majoritari, printre care sperăm să găsim viitori aliați ai cauzei noastre”, spun Oana Dorobanțu și Mihaela Drăgan, autoare.

Citește mai jos unul dintre cele zece eseuri din carte, apărut inițial în revista CUTRA, de Carmen Gheorghe, feministă romă, activistă și cercetătoare independentă.

problema romaneasca
Cele două coperte

Cu fustele-n cap pentru feminismul rom

Acest articol explorează felul în care rasismul îndreptat împotriva femeilor rome este un fenomen genizat. Pornind de la diferite evenimente și declarații în spațiul public românesc, dar și de la experiența mea personală și profesională din ultimii 17 ani îmi propun o analiză a felului în care declarațiile publice și acțiunile de instigare la ură sunt genizate în privința minorității rome. Pornesc de la premisa că natura genizată a rasismului relevă nenumărate experiențe ale femeilor rome în spațiul public, iar acestea au un impact diferit asupra noastră. Altfel spus, explorez felul în care rasismul genizat determină reacții genizate.

Te învață de mică să fii mică. Să fii cuminte, să înveți cum să ai grijă de ei, să taci când ești certată, să asculți. Să asculți de toți. Să știi să faci curat, să gătești, să ai grijă de cei mai mici. Ți se spune că e cel mai frumos lucru să dăruiești și să te sacrifici pentru ceilalți. Să îți iubești familia, la bătrânețe să ai grijă de părinți, doar tu ești baza.

Să ai grijă la școală să nu ai păduchi, unghiile curate, batista curată. Să înveți ca să nu îți facă nimeni observații. Mai bine vine mama ta la ședința cu părinții, românii au mai puțină frică de ea. De români să te ferești dacă poți. Sunt răi, te acuză ori de câte ori pierd sau le lipsește ceva. Se uită oricum ciudat când mergi la școală și așteaptă din an în an să te măriți și să faci o droaie de copii. Să nu te măriți cu un român. Ei pot trăi bine între noi, dar noi nu. Or să te facă „țigancă’” toată viața. Nu ești ca ei, dar să nu o spui în gura mare, că se supără. Ei cred că vrei să fii ca ei.

Ai grijă de felul în care arăți. Ești fată, poartă-te ca o fată. Nu-ți ridica fustele, e bine să nu se vadă prea multă piele. Să nu te îmbraci prea colorat, oricum ești exotică. Să nu țipi la doctor chiar dacă nu te tratează bine și te întreabă răstit dacă vrei să mai faci copii. Capul lăsat, sabia nu-l taie. E rușinos să te cerți, să țipi, să te plângi de lipsa banilor, de umilințele românilor. Nimeni nu trebuie să te știe.

Sunt istorii, pasaje din viața multora dintre noi, femeile rome. Opresiunea vine din toate părțile. Suntem controlate așa încât să nu fim în viață, să fim invizibile. Și multe dintre noi asta și facem. Istoric vorbind am fost și continuăm să fim invizibile. Suntem tratate ca obiecte de cercetare în studii sociologice, antropologice. Suntem exemplul folosit la capitolul natalitate. Suntem exotice în artă sau folosite drept muză. Suntem reduse la identitatea etnică sau socială, la capacitatea noastră biologică, sexualizate. Violența asupra noastră e divertisment. Iar istoria este scrisă de alții – dominanții, majoritarii.

În condițiile astea, mă întreb ce fel de feminism rezonează cu experiențele noastre istorice și politice? Probabil că toate ne-am gândi la feminismul femeilor de culoare, întrucât împărtășim experiența sclaviei, a exploatării sexuale și a de-corporalizării. Deși sunt nenumărate autoare de culoare cu care rezonez, trebuie să recunosc, cu invidie admirativă, ancorare în trecut a teoriilor ce stau la baza a tot ceea ce au reușit să producă drept black feminist theory. Ceea ce nu este încă valabil pentru noi, femeile rome, întrucât ne confruntăm cu o lipsă acută de literatură și cercetare produsă de femei rome spre deosebire de autoarele de culoare (Gheorghe 2010, 2014). Absența și invizibilitatea în spațiul public pentru crearea propriei noastre narațiuni este deja un fapt istoric ce nu poate fi contestat.

Există în schimb activiste, artiste și feministe rome din diverse părți ale lumii, care devin din ce în ce mai angajate în lupta pentru redefinirea propriei narațiuni sau istorii. Femei rome și persoane LGBTQ care încep să ocupe spații în artă și cultură, societate civilă, în mediul academic sau politic, și care și-au asumat fie lupta antirasistă, de clasă, feministă, pentru comunitatea LGBTQ, fie pe toate în mod intersecțional. Pătrunderea lor în spații publice a adus un tip de vizibilitate anumitor cauze, dar a și creat dihotomii între diferite voci, și prin urmare, tensiuni ideologice pornite de la prezumția unora că se poate face o ierarhie între cauze. Tensiunile sunt benefice întrucât dau loc dezbaterilor și dezvoltării de noi teorii.

Și, totuși, ce declanșează furia și revolta din noi, atunci când se intersectează sistemele opresive de clasă, gen, etnie? Consider că discursul ultimilor ani, referitor la controlul corpurilor femeilor rome, este un moment cheie care a trezit furia în rândul multora dintre activistele și feministele rome, și nu numai.

În 2013 Naționaliștii Autonomi din Timișoara, o grupare de extremă dreapta, au lansat o campanie prin care ofereau trei sute de lei oricărei femei rome dispusă să fie sterilizată. Anunțul a fost făcut public pe blogul lor, fapt ce a stârnit un val de comentarii în favoarea acestei campanii, dar și articole de presă scandalizate de „ofertă”.

Oferim o recompensă de 300 de lei fiecărei femei țigănci, din zona Banatului, ce poate prezenta un act medical care să dovedească că s-a supus voluntar unei operații de sterilizare în anul 2013. Dacă nu-și pot educa progeniturile pentru a nu mai fi o povară a societății românești, noi le oferim GARANTAT 300 de lei pentru operația de sterilizare voluntară efectuată în anul 2013. Oferta este cât se poate de serioasă, iar cele interesate sunt așteptate să ia legătura prin e-mail cu Naționaliștii Autonomi.

La douăzeci și patru de ore de la lansarea „campaniei”, membrii grupării erau arestați și începea o anchetă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara. Între timp postarea de pe blog a fost ștearsă. La nici două luni după mediatizarea cazului, Rareș Buglea, politician din Alba și președinte al Organizației de Tineret al Partidului Național Liberal, posta pe social media:

De ce o mai lăsam să îl nască și pe al 2-lea și pe al 5-lea......să plătească statul ajutoare sociale și să punem noi zece lacăte pe poartă???? Iubesc omul indiferent de culoarea, religia, originea....lui, însă cea ce facem noi acum, adică fam[iliile] de români care [au] un copil maxim doi, iar fam[iliile] de țigani și mă refer aici la țiganii cei mai needucați și neintegrați...de la cinci copii în sus...este o dovadă de inconștiență și iresponsabilitate față de viitorul acestei țări! Și cred ca le asigurăm un viitor foarte «sigur» copiilor noștri, pe când vor fi ei mari, iar ponderea va fi de 5 la 1.

femei rome
Ziua internațională a romilor, la Valea Seacă, Fotografie via asociația E-Romnja

Și a continuat în comentariile sale „(...) știu că falșii umaniști mă vor critica aspru, dar susțin în continuare sterilizarea femeii rome, dacă după prima naștere la ancheta socială se dovedește că nu are condiții și nici intenția de a crește primul prunc în condiții cât de cât umane!”. La câteva săptămâni de la declarații, Buglea și-a dat demisia din partid și, în urma sesizării depuse de Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii – Romani CRISS la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a fost sancționat cu opt mii de lei. În același an, la numai patru luni de la ultimul discurs referitor la sterilizare, președintele Traian Băsescu, aflat la o reuniune a femeilor de afaceri din România, declara:

„Cum Dumnezeu femeia romă poate ține cinci-șase copii, iar românca nu poate? E adevărat, ea nu este manager, femeia romă (...) Poate maternitatea este una dintre misiunile fundamentale ale femeii, asta mi se pare mie. (...) Faceți, fetelor, un copil, că până la urmă este un act patriotic”.

Corpul femeilor rome este instrumentat pentru a crea un „vinovat” pentru toate problemele țării, arată de fapt intersecția sistemelor de oprimare îndreptate împotriva noastră: sexismul, clasismul și anti-țigănismul. Acest tip de discurs nu reprezintă o noutate pentru contextul românesc având în vedere că de-a lungul timpului ne-au fost atribuite trăsături rasiale și genizate esențializate, corpurile noastre fiind în centrul acestora și determinând reprezentări sociale și culturale. Literatura și arta abundă de reprezentări exotice, stereotipe ale femeilor rome în care corpul joacă un rol principal (Gheorghe & h.arta: 2010). Ghicitoare, femei dezgolite fumând, florărese exotice sunt doar câteva portrete predominante secolului 19. Mai mult decât atât, chiar și documentarea istoriei robiei romilor pe teritoriul românesc consemnează femeile rome ca bunuri de consum, vândute sau cumpărate pentru a contribui la capitalul boierilor, statului și bisericii (Furtună: 2018). Perioada contemporană nu e departe de aceste reprezentări în politici, studii, mass media, filme etc.

Corpul devine astfel un emitent de mesaje sociale și culturale cu încărcătură negativă, aproape obsesiv, dacă analizăm felul în care femeile rome sunt portretizate atât istoric cât și discursiv. Este produsul construcțiilor sociale, culturale și reglementat de regimuri politice, hetero- normative și discursive (Gheorghe: 2014). Iar prin asociere cu corpul femeilor ca termen negativ, este legitimat controlul reproducerii sau stopării etniei rome. Însă înțelegerea acestui tip de control trebuie să țină cont de experiențele trăite ale femeilor rome: rasismul, clasismul și sexismul alături de alte reprezentări culturale și sociale. Așa cum subliniază Susan Bordo „corpul este o entitate inscripționată politic, fiziologia și morfologia sa fiind modelate de istoriile și practicile constrângerii și controlului”.

Revenind la articolul mai sus citat, Mediafax raporta la momentul acela: „Băsescu a declarat că, în actualul ritm de scădere demografică, România va ajunge să aibă numai 15 milioane de locuitori în 2030, adică „o pierdere uriașă”, ceea ce va aduce și „o schimbare consistentă a structurii populației, pentru că avem minoritatea romă care este extrem de productivă”. Deși Președintele de atunci al României nu era la prima abatere, fiind în vizorul media pentru cazul „țigancă împuțită”, a primit un simplu avertisment din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Deși E-Romnja și Centrul FILIA au organizat la Cotroceni flash-mob-ul Cui îi este frică de uterul femeii rome? imediat după declarațiile lui Traian Băsescu, este de fapt efectul unui întreg an în care subiectul sterilizării femeilor rome a fost prezent pe agenda publică, fără sancțiuni publice sau simbolice. Discriminarea sistemică începută la nivel de discurs nu face decât să întărească rasismul, sexismul și clasismul cu care femeile rome se confruntă în accesul la servicii de sănătate, la drepturi reproductive sau în tratamentul separat din spitale.

De altfel, un asemenea discurs este cu atât mai periculos cu cât invizibilizează contextele istorice și politice în care femei rome din diverse țări au fost supuse sterilizării1, pentru care nu au primit nici reparații , nici despăgubiri. Firește, de aici și revolta. Ca una dintre organizatoarele flash-mob-ului, pot spune că nevoia era atât de mare încât l-am făcut la reședința președintelui, fără să-l fi anunțat la Primărie, riscând astfel să luăm amendă.

Cred că momentul furiei a revenit în 2016, când Rareș Buglea și-a reluat declarațiile în cadrul evenimentului de 8 Aprilie organizat la Alba Iulia, unde a fost invitat să vorbească:

Nu poate nimeni să mă determine să îmi retrag cuvintele referitoare la faptul că orice mamă, și mă refer și la părinți, trebuie să facă atâți copii cât poate să crească. Niciodată, indiferent că ești țigan, român, ungur nu poți să faci mai mulți copii gândindu-te că ți-i crește statul, neamurile, vecinii, comunitatea.

Imediat după aceea s-a declanșat furia noastră colectivă (n.a. a diferitelor grupuri de femei rome) și am inițiat primul nostru protest la Alba Iulia, împreună cu femeile rome din grupurile de acțiune locală cu care E-Romnja lucrează. Am vrut să ne facem vocea auzită. Am protestat în fața primăriei alături de aproximativ șapte zeci de persoane, din care majoritatea erau femei rome din diferite zone precum Cluj, București, Alba Iulia. Pe pancartele noastre se puteau citi mesajele: „Buglea, nu te reproduce”, „Vrem vasectomie pentru Buglea”,„Corpurile femeilor aparțin femeilor”, „Genocidul romilor a început cu sterilizarea” și, din nou, „Cui îi este frică de uterul femeii rome?”. Doar primarul a trecut în fugă pe acolo și a fost tratat cu sloganurile de rigoare. Presa locală a preluat integral acțiunea noastră, care a avut ecou și în rândul câtorva activiști din București și alte zone.

Totuși, nu am simțit atât de multă solidarizare, deși cauzele intersectate pe care le revendicam ar fi trebuit să adune multe persoane activiste și feministe. Mai mult decât atât, în spațiul social media și pe pagina de Facebook a E-Romnja, cele care au fost prezente la acțiunea de protest au fost criticate de către unii activiști romi că am fi folosit un limbaj vulgar pentru „niște femei” întrucât ne-am referit la vasectomie și reproducere. Ni s-a reproșat că nu suntem suficient de strategice întrucât nu am avut mesaje centrate pe soluții pentru femeile rome, ne-au criticat mesajele ca fiind ridicole, evenimentul fiind un fel de circotecă, „la limita anarhiei”. La final am fi părut niște „țigănci”, care de câte ori se supără își ridică fustele-n cap în semn de protest.

O acțiune similară organizată de E-Romnja și Centrul FILIA în fața Palatului Cotroceni (vezi mai sus explicația cazului și declarația președintelui Traian Băsescu) a avut un alt efect în rândul activiștilor romi și neromi cu toate că una din pancartele mele avea mesajul „Cui îi e frică de uterul femeii rome?”. O parte dintre ei au participat la evenimentul organizat, au publicat articole de presă și au participat la discuții. Acest lucru nu reprezintă de fapt o surpriză pentru mine, dat fiind că de-a lungul implicării mele în societatea civilă deseori am fost pusă în situația de a-mi fi validată experiența de către persoane nerome. Faptul că noi ca femei rome nu putem organiza acțiune de protest în care să ne exprimăm furia împotriva opresorilor noștri fără a fi chestionate sau etichetate drept isterice îmi arată teama multora de a nu fi cumva asociate cu circul. Cu alte cuvinte avem nevoie de evenimente strategice în care să ne prezentăm respectabil pentru a nu fi asociate cu reprezentarea perpetuată istoric de majoritari. Prin urmare nu mă surprinde faptul că reacțiile pozitive atât din media cât și în cercurile activiste au fost date de faptul că persoanele prezente erau din rândul activiștilor și activistelor din București atât din mediul societății civile cât și mediul academic.

femei rome
Ziua internațională a romilor, la Valea Seacă. Fotografie via asociația E-Romnja

Acțiunea de la Alba Iulia a părut un circ în care femeile rome supărate și-au pus fustele-n cap. Expresia aceasta nu este întâmplătoare ea fiind asociată cu femeile rome de secole. Referiri în acest sens am găsit în literatura perioadei 1892 – 1980, articole ale presei interbelice precum și jurnale ale călătorilor străini. De altfel, în mass media actuală există nenumărate articole în care femeile rome puse în situații conflictuale cu poliția își ridică fustele în semn de reacție, de protest împotriva abuzurilor acestora. Iată câteva exemple: Ziarul de Iași online publică un articol „țigăncile bătrâne care își pun poalele în cap atunci când se enervează”, Antena 1 online publică o știre despre o „femeie țigancă ce și-a pus fusta-n cap în fața polițiștilor după ce fiul ei a fost arestat”3, sau Apropomagazin.md publică un articol despre Voronin cu titlul „Voronin ți-ai pus fustele țigăncilor în cap”. Acestea sunt doar câteva exemple de articole care arată felul dezumanizant în care sunt privite femeile rome, batjocura cu care este privită fusta tradițională ca instrument în fața formelor de abuzuri ale poliției sau autorităților.

În fața evenimentelor prezentate, a criticilor dar și a contextului istoric și discursiv românesc, am înțeles semnificația ridicatului fustelor în cap. Atunci când femeile rome nu au o altă formă de a se opune poliției care invadează casele în mod abuziv și lasă copii traumatizați, atunci când le este restricționat accesul la serviciile publice de către autorități, atunci când sunt umilite de persoanele albe în spații publice (vezi cazul suporterilor PSV Eindhoven și femeile rome umilite în piața din Madrid), singura formă de protest rămâne ridicatul fustelor în cap.

Portretizarea emoțiilor are o literatură de specialitate care pune accent pe persoane ca indivizi la modul singular ce se afla în situații de conflict de natură psihologică sau emoțională fără nici o legătură cu contextul social și politic. În viziunea lor, protestatarii nu erau persoane raționale, oferindu-se explicații cu privire la personalitatea patologică a acestora. Însă în studiile referitoare la mișcările sociale, emoțiile ocupă un rol important, determinând acțiunile pentru drepturile civile în SUA, mișcarea feministă, LGBTQI+ etc.

Frye (1983) consideră că fetelor de mici ar trebui să li se cultive furia. Însă istoric vorbind femeile au fost educate să considere această trăsătură ca fiind masculină și prin urmare refuzată lor. În același timp, bărbaților li se educă încrederea în sine, susținerea punctelor de vedere și chiar a ieșirilor furioase care nu sunt catalogate drept istericale, ci manifestări de revoltă împotriva injustiției. Există trei motive pentru care furia este văzută ca fiind masculină: în primul rând pentru că presupune un mecanism în care trebuie să îți susții punctele de vedere sau să te aperi, să ai încredere în tine și să muți toată atenția la tine ceea ce poate atrage percepții negative. Cu alte cuvinte, femeile furioase sunt femei iraționale și ciudate și prin urmare ceea ce reclama ele nu mai este luat în considerare. De altfel furia este acceptată doar în sfera privată așa cum susține Campbel (1989). Frey consideră că furia trebuie învățată și educată în scopul luptei cu injustiția socială astfel încât atenția să nu se mute la persoana furioasă și a obiectul sau subiectul furiei. Sau așa numita dezvoltarea inteligenței emoționale care presupune canalizarea furiei și gândirea strategică. Iar lucrul acesta pune și mai multă presiune pe umerii femeilor care trebuie să depună mai multă muncă emoțională decât bărbații. În munca activistă și bărbații apasă butonul emoțional pentru mobilizare socială precum Dr. Martin Luther King, însă femeile acționează diferit prin faptul că se concentrează pentru a crea acea relație construită în timp și care se bazează pe încredere (Robbnet: 1997).

Desigur, există diferite mișcări precum cea a persoanelor LGBTQ care au pendulat între furia/situațiile confruntaționale în fața epidemiei mortale a anilor 1980 și organizarea de Pride-uri pentru comemorarea morților și advocacy pentru tratament/drepturi (Gould:1990). Debra Michaels consideră că în zilele noastre femeile care au deja drepturile de bază/ fundamentale nu vor ieși în stradă pentru a protesta având deja un mod de viață cumva confortabil, burghez.

În Return of the repressed, autorii se întreabă pe bună dreptate de ce le-a luat atât de mult timp cercetătorilor care studiază mișcările sociale să redescopere emoțiile, întrucât este greu de imaginat că mișcările de rezistență și protestele nu implică emoții precum furia (Goodwin, Jasper și Polletta: 2000).

Consider, deci, că ridicatul fustelor în cap este generat de o furie a femeilor rome în fața injustițiilor și a neputinței de a acționa în alt fel. Manifestarea asta este o revendicare a spațiului public care nu ne aparține. Este furia noastră istorică și vine din frica de a nu fi hărțuite, agresate așa cum am fost sute de ani. Furia este ceva ce este în noi dintotdeauna. Este parte din trauma pe care o purtăm, deși nu e în manual, se trans- mite prin genele noastre, prin istoria noastră, a familiei noastre și a tuturor celor care în fiecare zi trebuie să simtă frică din pricina culorii, a etniei, a statutului.

Este timpul ca furia să devină conștientă, asumată și politizată. Fusta devine în acest sens un instrument de luptă. Asta arată o formă de furie ce poate fi eliberatoare: printr-un gest corporal este simbolizată toată opoziția împotriva injustiției sociale și nedreptății istorice prin care am trecut. Cred că furia este declanșatorul unor schimbări și de noi mentalități. Atât pentru noi, cât și pentru aceia împotriva cărora ne-o îndreptăm. Este singura formă prin care identitatea și corpul nostru devin o armă contra celor care dețin puterea materială și simbolică. Și este o formă colectivă de protest care ne unește pe noi, femeile rome. Acele femei care ne punem fustele-n cap pentru feminismul rom.

Acest text a apărut inițial în nr. 2 al revistei feministe CUTRA. Mai multe informații pe site-ul lor, pagina de Facebook sau contul de Instagram

Tagged:
feminism
Cultură
discriminare
legea antitiganism
cultura romilor