Am fost în Africa și-am văzut că viața de acolo chiar seamănă cu cu cea din România

Prima oară am ajuns în Africa, în 2013, din curiozitate, după ce cunoscutul roman al baronesei Blixen, Out of Africa, mă lăsase cu un soi de fantezie dulceagă, semi-colonială, romantică și populată de antilope prietenoase și șefi de tribi înțelepți. Mi-au trebuit cinci minute în Addis Ababa, capitala Etiopiei, ca să-mi dau seama ce tâmpenie imensă era asta.

Printre paznicii înarmați cu mitraliere, șoferii de taxi care încercau să negocieze niște prețuri oricum aberante și vânzătorii ambulanți insistenți, copiii care se spălau pe cap în canale și umbra unui hotel luxos care curățase un deal întreg, de mahalale - pentru ca oaspeții să nu dea ochii, din camerele lor de cinci stele, cu sărăcia și mizeria din capitala Etiopiei - șocul cultural s-a strecurat ca un pumn în stomac.

În primele trei zile n-am fost în stare să scot aparatul foto din geantă.

Apoi m-am revoltat: am văzut autobuzele de turiști vest-europeni și americani înarmați cu aparate și obiective care costau mai mult decât mâncarea pe un an întreg pentru o familie etiopiană, toți fotografiind în stânga și în dreapta fără să ceară permisiuni, ignorând gesturile de refuz și bucurându-se ca la grădina zoologică la fiecare întâlnire cu „oamenii exotici”.

Abia când am învățat să ascult și să văd ce e în jurul meu, fără să mai filtrez totul prin propriile prejudecăți și așteptări, am început să prind curaj și să fotografiez. Niciodată pe furiș, mereu în dialog și mereu în mișcare, am învățat în Africa cea mai importantă lecție din toate călătoriile mele: că oamenii sunt oameni peste tot.

Am revenit în Africa, în 2015 în Ghana și în 2019, în Tanzania. Am înțeles că pe drumurile prăfuite ale acestor țări se nasc miturile care ajung în Europa, despre sărăcie, boli, lipsuri și, cel mai adesea, despre salvatorul alb, de care are nevoie un continent întreg de copii care nu sunt în stare să-și administreze moștenirea. Să fii turist în Africa înseamnă însă să ai răbdare să asculți și să vezi că oamenii de aici se mișcă după aceleași mecanisme ca noi toți, dar în același timp, ascunse călătorului disperat să găsească exoticul.

După experiențele astea, precum și după discuții cu oameni care au vrut să privească Africa, dincolo de mituri, am decis să facem o expoziție care să nu arate sărăcia, girafele sau tehnica fotografică perfectă. Demitizarea Africii - Exerciții de colaborare este despre cum ne raportăm corect unii la alții în călătorii, despre cum ceri permisiunea de a fotografia, de a intra în casa cuiva, de a ajuta înainte să întrebi dacă e nevoie.

Expoziția poate fi vizitată, la Gallery, între 5 și 12 decembrie, iar fotografiile pot fi cumpărate.

Fondurile strânse vor fi investite în construcția Campusului Școlii din Ugera, un sat din vestul Tanzaniei, parte din proiectul Educab.

Dacă o să te revolți spunând: hei, dar și în România sunt școli care au nevoie de bani, e ok. Dar află că Educab e un proiect educațional, concentrat pe zone marginalizate, atât din România, cât și din țări în curs de dezvoltare – care nu au acces la resurse educaționale. Alegerea de a strânge bani pentru acest sat se poate vedea și din pozele de mai jos.

Vitalis Haule are 75 de ani si a fost profesor în Lugarawa. A ieșit la pensie, dar nu poate să stea locului. Își dorește ca toți copiii din satele din zona Lugarawa să aibă școli, o masă caldă pe zi, toalete igienice și apă. Este coordonatorul local al proiectului Educab și omul care implementează proiectele pe care le plănuim împreună.

Școala din Ugera nu a avut, până anul trecut, apă. Într-o sală de clasă cât o garsonieră din Militari trebuie să încapă, de multe ori, și 50 de copii. Nu există electricitate, dar uneori se improvizează câte ceva cu baterii de mașini și generatoare, care pot alimenta cel mult un bec sau două.

Părinții aduc provizii la școală, iar mamele gătesc, cu rândul, pentru a le oferi copiilor uneori singura masă caldă de care vor avea parte într-o zi. Masa se mănâncă afară, la umbra unui copac, cu castronul pe genunchi. Toți copiii poartă uniforme, de multe ori rămase de la frații mari, pentru ca cei mai săraci să nu se simtă prost în fața celor mai avuți. Unii au pantofi, unii nu. După posibilități.

Internatul școlii din Lugarawa. Pentru că în zonă există multe sate fără școli, unii copii trebuie să plece de acasă și să locuiască în cel mai apropiat sat în care există o școală.

O parte din aceste fotografii, pe lângă cele de mai jos, pot fi văzute începând de astăzi, la Gallery.