Oamenii ăștia își transformă cicatricele în opere de artă, dar nu ca să se dea mari

În ziua în care și-a făcut cicatricea, Amory Reed a ieșit la o țigară din salonul de tatuaj și piercing-uri, Pens&Needles, din centrul orașului Colorado Springs. Reed aștepta ca artistul ei să termine schița cu profilul unui leu, ce urma să fie gravată pe burta ei.

Așteptarea asta scurtă reprezenta sfârșitul unei perioade lungi. Ea visează să facă asta de câțiva ani. După trei copii, o histerectomie și câteva intervenții chirurgicale la nivelul abdomenului, stomacul ei „nu mai arăta deloc atrăgător" și ea a vrut să-l transforme în ceva frumos. „În loc să mă uit la corpul meu și să mă urăsc, o să-l transform în artă", a decis ea. Schița avea cicatricele și vergeturile ei.

Reed fuma pe trotuarul străzii Weber Street, cu cămașa băgată în pantaloni și cu stomacul expus, din moment ce deja o curățase pentru procedură. Cu privirea periferică, ea l-a observat pe fotograful rezident al salonului cum îi făcea fotografii. „Eu încerc să mă prefac că nu e acolo, pentru că burta mea e pe afară și mă simt foarte complexată în privința asta", mi-a spus ea. „Mă gândesc de ce naiba îmi face poze?", apoi ea l-a auzit cum spunea: „Frate, îmi place la nebunie că nu dai doi bani. Ești atât de emancipată."

În adolescență, Reed își trata depresia prin tăieturi. Auto-vătămarea era o modalitate de a ameliora emoțiile prea intense. „Oamenii nu știu de ce ai vrea să te rănești, dar ei nu înțeleg că nu e vorba de cicatrice, ci de descărcare", spune ea.

Când și-a făcut cicatrizarea, care a necesitat cinci ore de bisturiu, „eliberarea aia emoțională încă mai era acolo, înzecită." M-am simțit mai ușoară și mai liberă, spune ea, ca o meditație intensă. În mintea lui Reed, cicatrizarea este „doar o formă diferită de a te elibera, una mai acceptată și mai puțin atrăgătoare vizual pentru societate."

Kari Wold, care acum practică psihologie în Kansas, a descoperit ceva similar în teza de master despre auto-vătămare. Deși oamenii cu un istoric de auto-vătămare nu erau mai predispuși să-și facă tatuaje și piercing-uri decât grupul controlat, erau mai înclinați să identifice ameliorarea emoțiilor negative ca motiv pentru a face asta. „ Oamenii se rănesc pentru a elibera stresul emoțional", explică Wold. De aceea, unii oameni își fac tatuaje, piercing-uri sau își cicatrizează corpurile.

Dar, pe lângă descărcarea temporară, auto-vătămarea este „o formă de a confrunta lucrurile", spune Reed. (Un studiu a descoperit că 92% din pacienți au spus că auto-vătămarea era legată de experiențe anterioare, cum ar fi abuzul, hărțuirea, stresul familial sau boli în familie.) În același sens, cicatrizarea lui Reed a ajutat-o să confrunte emoțiile astea „în subconștient, pentru că te bagă în flow-ul ăla în care mintea ta poate să renunțe la lucruri."

Conform lui Yochai Ataria, un post-doctorand în neuro-biologie de la Institutul Științific Weizmann, modificarea corporală poate fi „o formă de atacare a amintirilor traumatice." Prin materializarea și proiectarea traumei asupra propriului corp, se poate impune controlul asupra traumei. La fel cum a spus și o persoană cu piercing-uri acum 20 de ani, „Eu îmi fac piercing-uri ca să-mi revendic corpul. Am fost folosită și abuzată, iar corpul meu a fost abuzat de altcineva fără consimțământul meu. Acum, prin ritualul piercing-ului, eu îmi revendic trupul drept al meu. Eu îmi vindec rănile."

Lawrence Rubin, un psiholog tatuat și profesor la universitatea St. Thomas din Florida, descrie modificările corporale ca pe o serie de alegeri personale: „Eu aleg când începe durerea și unde se centrează. Eu hotărăsc când se termină. Eu aleg designul, modelul cicatricei. Eu aleg implantarea."

Fiul lui, Zachary, care are 23 de ani și 17 tatuaje, spune că el are tatuaje din diferite motive: unele sunt stupide, unele sunt artistice și vreo două sunt din răzvrătirea împotriva tatălui său care i-a interzis asta.

Când Zachary își face tatuaje, el nu se gândește la nimic decât la cât de marfă e. Pentru el e așa: „Stai jos. Eu fac asta și nimeni nu poate să facă nimic în privința asta. Eu fac asta propriului meu corp și îmi place." Interesant, cercetările sugerează că indivizii care sunt tatuați moderat sau mai mult sunt mai încrezători după primul tatuaj. Ultimul tatuaj al lui Zachary onorează o nouă religie descoperită de el, a cărui zeu impune independență. „Tu nu depinzi de el să te ajute în viață", explică el.

Dar, câteodată, tatăl lui se gândește că „tatuajele sunt doar niște stupizenii de care nu mai poți scăpa." Rubin și-a amânat cea mai recentă idee de tatuaj pentru că soția lui le detestă. În schimb, el s-a ales cu o mașină sport.

Reed spune că cicatrizarea ei a fost „tot ce și-a dorit vreodată." Acum când se uită la goliciunea ei în oglindă, ea nu se mai simte complexată de aspectul fizic. „Sunt uimită cât de frumos e corpul meu", îmi spune ea surprinsă și gentilă.