De ce sunt oribile zilele de naștere la birou

E ziua cuiva azi, întotdeauna e ziua cuiva. Auzi cum se apropie. Muuu— prima silabă din Mulţi ani trăiască, se aude ca o frână bruscă cu scârţâit de cauciucuri din gura cuiva înainte să-şi regleze volumul, apoi se alătură şi restul; sunetul ăla poate dura la nesfârşit: Muuu. Oamenii de ştiinţă care vor să afle secretele călătoritului în timp ar trebui să analizeze cât de greu se scurge timpul pentru ăla care începe să cânte singur prima notă din Mulţi ani trăiască într-o încăpere plină.

Ia gândeşte-te: ai cântat vreodată tot cântecul? Sau ai început de la a doua silabă fiindcă altcineva a dat tonul? Asta cu datul tonului la Mulţi ani trăiască e caz patologic. E a patra oară în zece zile când avem o zi de naştere la birou.

Zilele de naştere erau mişto când erai mic. Poate era chiar cea mai tare zi din viaţa ta pe la cinci ani: o tonă de cadouri, un munte de hârtie de împachetat ruptă, o zi întreagă în care erai în centrul atenţiei. Petrecerile la McDonald's. Tortul, gemul, bomboanele. La 11 ani, s-a mai schimbat tonul: zilele de naştere s-au schimbat dintr-o celebrare a persoanei tale şi a realizărilor tale într-o ceremonie socială complicată, în care te frămânţi dacă or să vină la ziua ta colegii ăia mişto sau o să ajungi să te joci tot numai cu ăia şase cu care stai în fiecare pauză.

Zilele de naştere din adolescenţă începeau cu luni înainte: te rugai de maică-ta să-ţi ia tabletă de ziua ta. Ea accepta, dar cu condiţia să primeşti doar tableta, niciun alt cadou, nici ieşiri în oraş şi s-o primeşti de ziua ta, nu mai devreme. O despachetai în silă la 7 dimineaţa. Mersi, mami. La 18 ani, maică-ta plângea şi-ţi făcea poze din toate poziţiile. „Parcă mai ieri erai numai atâtica şi te ţineam în braţe!” La 21, neamuri îndepărtate îţi dădeau bani în plic şi te băteau pe umăr. „Eşti adult de-acum!”, îţi ziceau, veseli, de parcă nu tocmai te împinseseră pe poarta iadului. Şi iată-te la 26 de ani, e ziua ta marți şi lucrezi 8 ore şi vezi cum colegii de birou trec o felicitare de la unul la altul. O vezi, nu sunt foarte subtili. E ziua ta şi asta e singura magie de care sunt în stare colegii tăi.

Azi e ziua lui Ryan de la contabilitate şi trebuie să-i cânţi Mulţi ani trăiască.

Asta se întâmplă în bucătărie, fiindcă acolo se întâmplă întotdeauna. Lucrezi într-un birou, dar singura zonă comună e bucătăria. Când ai intrat în câmpul muncii, ţi s-au promis pufuri şi săli de şedinţe cu canapele moi. Scaune care se lasă pe spate, unde să te relaxezi şi să gândeşti. În schimb, singurul spaţiu comun e o încăpere pe două laturi, un blat sau o masă plină de firimituri şi un sistem complicat şi ignorat de coşuri de gunoi. Tot biroul a primit mail să vină la bucătărie. Eşti acolo, în colţ, miroase a pliculeţe de ceai folosite. Toată lumea ştie ceremonia pe de rost. Nu se mai obosesc cu discuţiile de complezenţă. Se va termina curând. Ryan vine imediat să-şi sărbătorească ziua.

Orice zi de naştere la birou are un organizator. E o treabă în plus delegată şefilor ierharhici şi se vede. Gândeşte-te la asta: fiecare felicitare de ziua ta primită vreodată de la colegii de birou e rezultatul a cel puţin două discuţii pe care şeful tău le-a purtat cu persoana care se ocupă de banii de protocol. Costul ăsta a trebuit justificat. Cineva a dat în scris cât costă felicitarea ta. A costat aproape doua lire, dar n-a dat nimeni bani pe ea. Felicitarea e cu un animăluţ sau vreo glumiţă legată de vârsta ta sau, în cazuri extrem de amuzante, cu mesajul „Ne pare rău că pleci”. Felicitarea asta e o cheltuială deja ştearsă din contabilitate. Deschide-o. E semnată de toţi colegii, cu pix negru sau albastru.

E greu să nu te blochezi când trebuie să scrii un mesaj de ziua cuiva pe care abia dacă-l cunoşti. Simplifică lucrurile. Sunt permise doar trei tipuri de urări: dacă îl ştii bine pe sărbătorit, poţi să menţionezi o glumiţă de-a voastră sau să foloseşti o poreclă. E amuzant. Altă opţiune e să începi un dialog cu destinatarul felicitării („Nu pot să cred că ai 90 de ani!”). N-o să meargă. Până la urmă, după ce-ţi storci creierii, ajungi să scrii tot o urare generală şi plictisitoare, gen „La mulţi ani fericiţi”, dar numai după ce te asiguri că n-a mai scris nimeni asta înaintea ta. Astea sunt cele trei tipuri de urări permise. Nu devia de la ele. Dă felicitarea următorului coleg cât mai repede.

Cel mai bun tort e Omida Colin, toată lumea va fi de acord. Omida Colin e mai bun decât orice vezi la Bake Off. Pe vremuri, cineva din birou care se pricepea la prăjituri făcea un tort pentru astfel de ocazii, dar nu trăim în trecut. Omida Colin e un tort excelent fiindcă, porţionat, are o ierarhie clară: faţa din ciocolată a omidei se oferă sărbătoritului, o ofrandă adusă zeilor; fundul se oferă organizatorului. Cum cele mai bune bucăţi s-au dat deja, restul se împarte norodului. „Cuţitul ăsta”, zice mereu cineva scoţând un cuţit tocit din sertarul cu tacâmuri. „Ar trebui să luăm un cuţit mai bun.” Nimeni nu va cumpăra niciodată un cuţit mai bun. Am lucrat într-un birou unde aveam numai tacâmuri din plastic şi se rupeau cel puţin trei cuţite când se tăia un tort. Nimeni n-a cumpărat vreodată un cuţit ca lumea. Nu sunt destule farfurii, aşa că-ţi primeşti felia de tort pe un şerveţel.

Uneori, tortul e mai mic şi luat din altă parte şi nu e la fel de bun.

Şarada asta îngrozitoare se apropie de final. S-a cântat Mulţi ani trăiască pe nu ştiu câte voci. Uită-te la colegi în timp ce cântă. Pe câţi dintre ei îi cunoşti cu adevărat? Lucrezi aici de vreo doi ani. Sigur ar trebui să-i cunoşti pe mulţi dintre ei. De ziua ta, îţi citeşti felicitarea. E plină de semnături de la oameni pe care nu-i cunoşti. Oare eşti atât de nepopular încât au ales oameni la întâmplare să semneze? Oare ceilalţi semnează felicitarea ta cu acelaşi oftat cu care le semnezi tu pe ale lor? Uneori, sărbătoritul e invitat să ţină o cuvântare şi nimeni nu acceptă fiindcă cine naiba ţine cuvântări? Stă în faţa tuturor, toţi sunt rumeni în obraji de la efortul de a lălăi în public. „Mulţumesc”, zice sărbătoritul. „Ies la băut după serviciu.”

Nimeni nu zice nimic. „Nu sunteţi obligaţi să veniţi”, adaugă şi decizi să te duci. Şi te pomeneşti că eşti numai tu, în hainele de serviciu, sorbind tăcut dintr-o halbă alături de prietenii colegului tău sărbătorit, cu care se ştie din facultate şi care sunt relaxaţi şi îmbrăcaţi frumos. „De unde-l ştii pe Ryan?”, te întreabă câte unul când lâncezeşte conversaţia. Suntem colegi de serviciu, răspunzi. Le zici că trebuie să pleci după berea asta. Ryan va înţelege. Şi te furişezi spre casă, aşa cum te-ai scurs spre biroul tău după Mulţi ani trăiască, ştiind că eşti şi mai puţin popular decât înainte şi mai ai o jumătate de oră de stat la birou. Nu ţi-a zis nimeni că zilele de naştere vor fi aşa.

În două zile va trebui să cânţi din nou. Peste încă două zile, iar. Altădată se întâmplă de două ori în aceeaşi zi. Şi tot aşa, iar şi iar, în timp ce ne îndreptăm tot mai repede către moarte.