Black Friday în România anilor ‘80 se numea Luna cadourilor și era mai rea decât crezi

Black Friday e probabil cea mai importantă dată din calendarul capitalist. Pentru cei care se închină la coșul de cumpărături, ăsta e Crăciunul.

Începe sezonul de cumpărături. Nu contează criza mondială și avertismentele BNR, consumatorii români se vor repezi, și anul ăsta, spre rafturile magazinelor, pentru șosete, tigăi la reducere, baxuri cu apă plată, vin ieftin și bere la pet. Iar ăia mai sofisticați și subțiri, care nu vor să se înghesuie la mall cu pulimea, vor da năvală discret prin magazinele online, aflate „la un click distanță", pentru a-și umple coșurile de cumpărături virtuale cu tot felul de televizoare, tablete, smartphone-uri, scule electrocasnice și gadgeturi mai mult sau mai puțin inutile.

Nu fac parte dintre obsedații de „oferte speciale", dar nici nu sunt vreun nostalgic, gen „în comunism era mai bine, nu era dezmățul de azi, oamenii aveau atâția bani cât să trăiască decent".

Ce nu știu oamenii ăștia, sau nu mai vor să-și amintească, e că și în comunism exista un fel de „Black Friday", doar că nu-i zicea chiar așa. Povestea e cam așa. Acum 30 de ani, când eram copil, în România liberă apăreau, de pe la jumătatea lui noiembrie, un fel de proto-reclame consumeriste. Chestia asta ținea toată luna decembrie, până de Crăciun, și avea și un nume (dovadă că advertiseriil epocii erau maeștri ai limbajului dublu): „Luna cadourilor".

Aparatele radio din Black Friday comunist nu beneficiau deloc de o audiție „clară și plăcută", dacă doreai să asculți „Europa Liberă" (practic singurul post de radio unde puteai auzi niște voci de români care-l înjurau pe față pe Ceaușescu). Pentru asta trebuia să ții antena telescopică într-un fel anume: practic, era nevoie de un om care să strângă vârful antenei în pumn. În același timp, degetele de la cealaltă mână trebuiau îndreptate spre fereastră: în felul acesta, omul respectiv devenea, el însuși, o antenă care multiplica semnalul.

În vremurile alea, eram cel mai mic membru al familiei. În calitate de Prâslea, aveam două sarcini importante. Prima era să mă transform în antenă când ai mei ascultau pe șestache „Europa Liberă". A doua sarcină era mult mai cool și avea un discret parfum de capitalism: sunatul la Casa de Comenzi.

Prin magazine fluiera vântul în perioada aia, practic tot ce găseai erau borcane cu murături și creveți vietnamezi. Motiv pentru care sunatul la casa de comenzi era un soi de sărbătoare a capitalismului, un Black Friday avant-la-letre, dacă vrei.

Ăla era momentul în care te puteai simți, cu adevărat, occidental: ridicai receptorul de la telefon, dădeai comandă de mâncare, puneai la loc receptorul în furcă și așteptai să-ți vină bunătățile la ușă. Cam la fel ca acum.

Problema e că în 1986 nu prea puteai suna zilnic la casa de comenzi: chestia asta ar fi semănat prea mult a capitalism. Pentru că trăiam, totuși, în comunism, aveam dreptul la un singur telefon pe lună. Ei bine, telefonul ăsta se dădea vinerea. Aia era ziua cea mare.

Pregătirile începeau de pe la zece dimineața. În prealabil, trebuia să discuți cu „cuplajul" să nu te deranjeze în timpul operațiunii.

Pe vremea aia se dădea un post de telefon la două familii. Cele două apartamente erau, astfel, cuplate". Se întâmpla să ridici receptorul și să îi auzi pe ăilalți vorbind și hlizindu-se la telefon, semn că ți-o luaseră înainte.

Dacă îi întrebai când au de gând să termine, că trebuie să dai un telefon urgent, ieșea cu scandal. Așa că puneai discret receptorul în furcă, să nu te audă și reveneai mai târziu. În schimb, când sunai tu, mereu vorbeai cu o jenă combinată cu frică, să nu te audă „ăilalți".

Odată rezolvată problema „cuplajului" (ceva de genul „vedeți că mâine sunăm la Casa de comenzi, nu aveți nicio șansă să dați vreun telefon în intervalul ăla"), în jurul orei 11 începeam să rotesc în neștire discul de la telefon pentru a forma numărul care mă ducea direct în Raiul consumerist.

În București, erau două case de comenzi de care-mi amintesc: „Minerva" și „Albina". Din motive care-mi scapă, ai mei mă puneau să sun doar la „Minerva". Probabil o fi fost datorită denumirii mai aristocratice, habar n-am. Cert e că, de regulă, stăteam la telefonul ăla câteva ore bune: suna veșnic ocupat.

Era și normal, din moment ce un milion de alți bucureșteni făceau fix la fel simultan cu mine: toți încercau să sune la casa aia nenorocită de comenzi.

De regulă, stăteam vreo două-trei ore cu receptorul la ureche. Recordul a fost de patru ore: m-am pus pe sunat la 11 și am prins operatoarea pe la ora 15. Cam la fel ca acum când suni pe ăia de la Cargus să îi întrebi de ce întârzie pachetul comandat online.

Urma partea cea mai palpitantă: comanda propriu-zisă. Anumite alimente „strategice" (carnea, de pildă), puteau fi cumpărate în limita a unu-două kilograme. Dacă găseai pui, mai mult de unul singur nu primeai. În rest, puteai comanda ca un boier mălai, făină, zahăr, ba chiar și lapte, dacă aveai noroc. Aveam o listă de cumpărături pe care le bifam, pe rând.

Spre capătul listei, după ce terminam cu alimentele principale, începeau adevăratele emoții. Cu voce tremurândă întrebam: „Ciocolată aveți?" „Avem, dar e chinezească și o dăm doar dacă luați și creveți". Luam și creveți, ce era să fac? Pe vremea aia, dacă intrai într-un restaurant, nu puteai să comanzi, pur și simplu, apă minerală. Ți se răspundea: „Servim apă minerală doar dacă luați și vin". În ton cu vremurile, dacă găseai ciocolată, ți se băgau pe gât și alte alimente care nu făceau vânzare atât de bună.

Imaginează-ți acum că faci comandă de laptop la eMAG și ăia îți spun: „Nu dăm laptopuri decât dacă luați și o tigaie minune". Sau „nu dăm televizoare Sony, dacă nu cumpărați și trei mopuri și ultima carte scrisă de Varujan Vosganian".

Pe același principiu, reușeam să fac rost de lămâi (la pachet cu o bucată de unt expirat), bomboane cubaneze (la pachet cu un borcan de murături), o cutie de ness, un carton de ouă, niște Hellas (o zeamă concentrată de lămâie într-o sticlă plastic), ba chiar și smochine sau hârtie igienică. Uneori, găseam chiar și compot de ananas, dar vocea acră de la celălalt capăt al firului ți-o reteza scurt: „Nu vindem decât cel mult două cutii".

După ce terminai de comandat, închideai telefonul și așteptai să vină Moșul. Așteptai câteva zile.

Bunătățile veneau livrate cu o dubiță care atunci când parca în fața blocului stârnea automat invidia vecinilor. Din ea cobora un tip cu figură de asasin KGB-ist deghizat în lăptar. Omul nostru căra o ladă din aluminiu pe care o trântea, triumfal, pe masa din bucătărie.

Preț de câteva clipe, masa aia era Occident în formă pură. Black Friday mai putea să aștepte o lună.

Alternativa la întreg procesul ăsta dubios era, ca și acum, să ieși afară, în lumea reală, și să iei cu asalt magazinele offline. Și acum țin minte cozile care se formau încă pe la patru-cinci dimineața, la lăptăria „lu' domnul Boroș" – practic, o dugheană de vreo zece metri pătrați unde tipul cu pricina vindea lapte proaspăt, aproape de intersecția dintre bulevardul Ion Șulea (actual Pallady) cu „Intrarea Ion Șulea" (strada Jean Steriadi).

Oamenii puneau din toiul nopții scăunele pliante în fața magazinului, pe post de „semne", pentru a-și marca teritoriul și a-și spori șansele de a prinde loc în față. Mașina de lapte sosea pe la șase dimineața. La șapte, rafturile erau deja goale, iar Boroș închidea prăvălia și se ducea acasă: își terminase ziua de muncă.

Cel mai mișto era la „Pâine" (sau „Pîine", cum se scria pe vremea aia). Dacă la „Alimentara", vânzătoarele mai sporovăiau între ele, aici era un spațiu de-a dreptul mistic: o încăpere de vreo 40 de metri pătrați, o tejghea și o tovarășă singură cuc. Pe rafturi, dacă aveai noroc, găseai două-trei pâini reci și tari ca piatra. Intrai și întrebai: „Când vine mașina de pâine?". Femeia aia ridica din umeri, tu plecai, ea rămânea acolo.

Era cel mai trist dintre toate tablourile epocii, cel puțin în ochii mei de copil. Priveai pe cineva care înnebunea încet, în fața ochilor tăi.