Cum e să renunți la visurile tale

Trăim într-o cultură care, într-un fel, a transformat arta într-o obligație. CREEAZĂ ZILNIC, chirăie influencerii de pe Instagram. CREEAZĂ CONSTANT! Poți să-ți pui hashtag-uri pe treabă ca să arăți cam cât de mult contribui la economia artei și poți să susții că ai fost #menitsăfiicreativ dacă vrei să conferi întregii chestii o aură vag religioasă. Deși, într-un fel, așa se creează o cultură a eliberării, tot așa se mai poate crea și o cultură a vinovăției și a fricii, în care eșecul nu e o opțiune. La urma urmei, dacă toată lumea e în stare să #creeze, tu ce scuză ai?

Ai nevoie de curaj și-un pic de îndrăzneală ca să afirmi că visurile tale artistice n-au ieșit așa cum sperai. Nimănui nu-i place să se recunoască înfrânt, mai ales când „eșecul artistic" poate fi interpretat drept un semn că poate pur și simplu n-ai muncit suficient de mult. În articolul ăsta, șapte oameni povestesc de ce-au ieșit din cursă.

M-am dus la o emisiune reality TV, în speranța c-o să câștig bani sau c-o să-mi folosesc personalitatea sclipitoare ca să urzesc din asta un talk show sau să produc ceva sau să lucrez în televiziune. Când m-am mutat la LA, m-am gândit: Asta e. Sunt în NYC de zece ani, așa că hai să-mi export brandul unic de șarm și carismă și personalitate dementă la LA. Știi melodia aia a lui Frank Sinatra despre New York, în care zice: „Dacă mă ajung acolo, pot să mă ajung oriunde"? E un mincinos nenorocit.

LA-ul este probabil unul dintre cele mai nasoale locuri în care-am ajuns în toată viața mea de căcat. Oamenii cu care-am fost nevoit să lucrez sunt unii dintre cei mai nașpa oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Eu sunt genul care te-njunghie în față. Toată lumea în LA e genul care te-njunghie pe la spate. Tot anul trecut în LA am plâns în fiecare zi. Am avut zile în care n-am putut să mă dau jos din pat, deși trebuia să mă duc să-mi caut job. Într-o zi, mi-am bușit mașina și literalmente la patru minute după, am primit SMS de la jobul pe care trebuia să-l încep, să-mi spună că au adus pe altcineva. Am ajuns să locuiesc fără voie în hambarul maică-mii, din regiunea viticolă, pentru că nu-mi permiteam să plătesc chiria – pur și simplu eram în criză.

Lucrez în domeniul castingului pentru reality TV și emisiuni concurs. Pentru că fac castinguri mă simt ca și cum mi-am distrus micul meu drum. Sincer, n-am niciodată timp să respir sau să muncesc la propriul meu debușeu creativ, sunt într-o permanentă rotație, de genul, O, doamne, sunt atât de stresat din cauză că cerințele directorilor postului sunt atât de demente, încât, sincer, nu mai știu să mai fiu funcțional. Industria e epuizantă și extrem de solicitantă. Îmi doresc să fi făcut totul cu cinci ani mai devreme.

Mi-a plăcut mai mult să-mi fac o strategie și planuri pentru o carieră în fotografie decât să mă țin propriu-zis de treabă. Sunt tipa care s-a înscris la o singură facultate, cu o singură specializare – am știut dintotdeauna exact ce vreau. Așa că a fost foarte intimidant și stresant să mă las. Oamenii vor să-ți spună: „O să fii OK, tuturor le e frică!" Mentorul meu a fost foarte de treabă, dar și foarte sincer – mi-a zis: „Ocupă-te de indecizia asta."

Ca fotograf, te identifici atât de mult cu eticheta de „artist". Chiar și la un an după ce m-am hotărât să lucrez în producție, îmi era foarte greu să mă simt, gen: Super, acum m-am hotărât să nu fiu creativă și mă duc pe drumul ăsta, într-o carieră pe logistică.

N-a existat niciun moment decisiv când am renunțat la comedie; pur și simplu, după o vreme, calculele nu mai ieșeau. Comedia îți mănâncă masiv din timp. Dacă ai de gând să te descurci onorabil, atunci trebuie să mănânci timp pe scenă pe pâine. E-al dracu' de ușor să ajungi la epuizare într-un sistem în care câteva ore bune de așteptare sunt preambulul pentru cinci minute de mâncat căcat. Pentru mine, timpul și energia cheltuite nu erau plăcute și, la urma urmei, dacă nu mă distram, atunci de ce să mai fac asta?

Să vorbești timp de zece minute cu un public preponderent tăcut e, pe bună dreptate, fix căcatul din care-s făcute coșmarurile. Toți comedianții fac asta la un moment dat, deci e parte din proces – chiar și profesioniștii o dau de gard. Asta nu atenuează câtuși de puțin faptul că-ți anihilează complet orgoliul. Cred că mă comport ca majoritatea comedianților, în sensul că, după un program ratat, fug afară și fumez o țigară. De obicei, asta implică și bere.

Când m-am lăsat, viața a devenit destul de tare. M-am concentrat mai mult pe job, iar energia în exces mi s-a dus înapoi în muzică și-n proiecte dubioase de programare. Sigur, mi-e dor de părțile bune, de adrenalină, de colegialitate. Dar, ca să fiu complet sincer, odată ce m-am lăsat de tot de vorbitul la microfon, m-am minunat să constat cât de multe pot să fac.

Am primit rolul principal, Albert Peterson, în Bye Bye Birdie în ultimul an de liceu – ăsta a fost probabil apogeul carierei mele de actor. Dar când mi-am făcut planuri pentru facultate, m-am gândit că, la cum stau lucrurile cu teatrul, varianta mai bună e să mă apuc de film și media. Chiar și-n punctul ăla, eram pragmatic – n-am fost niciodată un tip foarte în formă și știam că a fi în fața camerei sau pe scenă, la cât de gras sunt, mi-ar fi redus șansele unei cariere în actorie până spre zero barat. Mai pune la socoteală și secretul meu tenebros: eram un puști homosexual și mormon. Pur și simplu nu mă vedeam acolo.

În facultate, am aflat că-s un monteur destul de bun, așa că m-am dus la LA, mi-am găsit un job de asistent la o companie de postproducție. Am început și să lucrez la clipuri de YouTube în care elaboram asupra bucuriei de a fi la LA. Dar la faza asta YouTube deja era în curs de-a deveni complet mainstream și corporatist, așa că m-am trezit că munceam din greu în fiecare săptămână ca să produc conținut la care, sincer, nu se uita nimeni. Un an de zile am fost înscris la Actors Access, ca să-mi găsesc audiții și chiar am fost chemat să dau o probă pentru bucata de turneu a musical-ului Book of Mormon. După aproape un an, mi-au zis să vin din nou. Din păcate, nu m-au ales.

Rolul ăla era atât de ideal pentru mine, ca fost mormon (am părăsit biserica după ce mi-am făcut coming out-ul în 2008), și cam atunci mi-am dat seama că nu mai aveam voce, după câțiva ani de fumat de plăcere și din cauza lipsei de pregătire formală și a lipsei de exercițiu. Mai pune la socoteală și eșecul de a atrage public pentru clipurile pe care le făceam și-ți dă fix finalul visului ăluia.

Cea mai grea parte la visul meu a fost că m-am simțit tot timpul ca un mincinos, pentru că n-aveam stimă de sine aproape deloc – cam toată viața m-am urât în secret pentru că sunt gay, pentru că nu sunt perfect, pentru că părinții mei nu sunt căsătoriți etc. E o tâmpenie, dar cred că frica de a fi confruntat sau dezvăluit, în lumea teatrului, m-a speriat întrucâtva și m-a făcut să nu mai încerc.

Am fost un artist foarte bun – dar nu puteam să desenez oameni (desenam dragoni și săbii mistice și chestii de genul ăsta). După multă presiune din partea colegilor, am încercat să mă înscriu în programul pentru talent în artă de la școala la care eram.

Au râs de mine, la propriu. Trebuia să desenez o persoană (sau mai multe) care se bucură de o zi în aer liber, la bâlci. Cum nu eram în stare să desenez oameni, evident că a ieșit oribil. Din cauza tuturor reacțiilor negative și jignitoare pe care le-am primit în programul ăla, nici n-am mai fost în stare să mai desenez vreodată.

Stăteam ore-n șir să desenez și să pictez. Tot ce făceam vara, în copilărie, era să desenez și să citesc. Am vrut să-mi pictez pereții din camera mea. Am vrut să-mi câștig existența din scris și desen (mă gândeam să mă apuc de benzi desenate). Și azi mai plâng când mă gândesc la artă și cât de zdrobitor a fost să renunț la asta. Mi-e dor în fiecare zi și-mi doresc să mă fi ținut de treabă, chiar dacă am fost descurajat în halul ăsta.

Pe vremea când testam apele ca scenarist, cred că mă așteptam să se întâmple ceva. Nu cred că speram la un succes ca un slam dunk, dar nu cred nici că-mi imaginam că o să moară de la sine. Cam acum șapte ani, sau așa ceva, mi-am dat seama că perspectiva e neagră. Genul de chestii pe care voiam eu să le scriu nu avea potențial de Hollywood și am simțit că-mi pierd definitiv răbdarea pentru lumea aia. Nu e ca și cum am eșuat propriu-zis – mai degrabă, nu mi-am acordat niciodată cea mai bună șansă de care eram în stare. Aș fi putut, ar fi trebuit să scriu mai mult pentru piață?

Nu cred c-aș fi scris vreodată ceva ce nu mă atrăgea pe mine, doar ca să-ncerc să vând, dar oare ar fi trebuit să-mi petrec un an lucrând la o mică dramă indie, genul cu personaj principal colectiv, când aș fi putut la fel de bine să mă ocup de un scenariu din zona povești adevărate cu criminali, care-ar fi avut, poate, mai multe șanse să atragă atenția? Întrebările astea mă bântuie în continuare, iar cel mai mare regret al meu vine din faptul că n-am pășit cu dreptul înainte. Dacă vrei să ai succes în orice fel de domeniu, trebuie să te-arunci cu capul înainte și eu nu cred c-am făcut asta vreodată. N-am avut niciodată o mentalitate de genul „acum ori niciodată".

Opera e un drum foarte aparte, care necesită multe ore de izolare într-o cameră de repetiții, plus tehnică, în egală măsură cu expresie artistică. Drumul în sine nu mi s-a părut niciodată creativ. În plus, ca să fiu foarte sinceră, grijile constante legate de sănătatea vocii mele (nu puteam să beau sau să mănânc alimente pe bază de roșii sau să vorbesc prea tare într-un bar, de teamă să nu-mi pierd vocea) nu erau deloc distractive. Viața de cântăreață de operă îmi provoca anxietate, mă făcea nesigură pe mine – Dumnezeule, cât de judecată ești – și super, super falită. O detestam.

Cam toată perioada dintre 20 și 30 de ani, după ce-am luat decizia s-o iau cu totul de la capăt, practic, m-am simțit foarte pierdută. Vorbim despre crize existențiale zilnice și atacuri de plâns cu clăbuci, cum că mi-aș fi „irosit darul". Odată, stăteam prin Airbnb lângă o școală de muzică, în concediu la Roma, și-am stat pur și simplu pe balcon să ascult niște dive ale operei în devenire cum își cântau arpegiile. Am plâns.

Rose Truesdale, 29, scriitoare în domeniul wellness-ului