Chestii

De ce savanții le considerau nebune doar pe femei, deși toți suntem masochiști

De secole, și bărbații și femeile se dedau la gesturi de auto-mutilare, dar înțelegerea noastră asupra comportamentelor lor a fost îndelung limitată de stereotipuri de gen.
17.3.17
Fotografia din deschidere de CHELSEA VICTORIA VIA STOCKSY

În anii 1580, o tânără novice care s-a alăturat de curând unei mănăstiri italiene pune mâna pe-un bici și se auto-flagelează fără milă. Demonii i-au infestat carnea, declară aceasta – și, ca să fie demnă de iubirea lui Dumnezeu, trebuie să-i exorcizeze. Va fi canonizată postum.

Câteva secole mai târziu, o tânără în Anglia victoriană lasă neliniștită deoparte o broderie pe jumătate terminată – și, după ce se-asigură că e singură – își înfige acul în propria încheietură în schimb. Când familia îi descoperă obiceiul, o duc degrabă la un medic din zonă, care o diagnostichează ca isterică. O studentă în ultimul an la The College of William and Mary, promoția 2007, se lasă pe spătarul scaunului și îi aruncă psihiatrului ei o privire lungă, piezișă. „Vrei să știi de ce mă tai?", întreabă aceasta. „E cea mai rapidă metodă de a mă simți mai puțin anxioasă."

Publicitate

De secole, și bărbații și femeile se dedau la gesturi de auto-mutilare; cu toate acestea, spectrul femeilor care se automutilează a atras un anumit tip de fascinație, mistificare și interpretare culturală.
În literatură se găsesc din plin exemple de bărbați care se auto-mutilează ca să se purifice. Gestul e descris, de obicei, ca o metodă de curățire de dorințe erotice păgâne; Litera stacojie (1850),  Minunata lume nouă (1931), muzicalul  Sweeney Todd (1973) și unele adaptări ale Cocoșatului de la Notre Dame (1831) se numără printre exemplele remarcabile. În aceste cazuri, masochismul e o forță brutală, activă, una care stabilește superioritatea bărbaților aasupra forțelor feminine corupătoare și sexualizate.

În schimb, narațiunile despre auto-mutilare la femei tind să vireze spre auto-înjosire și auto-anihilare. În Evul Mediu, martirele se auto-mutilau ca să-și păstreze castitatea.  Sfânta Wilgefortis, promisă de soție fără voia ei și asaltată de avansurile sexuale ale propriului tată, s-a înfometat în timp ce se ruga la Dumnezeu s-o priveze de farmecele ei fizice. Pe măsură ce-a devenit mai emaciată, corpul lui Wilgefortis s-a acoperit de păr și din bărbie i-a crescut barbă. Logodnicul ei regal, terifiat de efectele ascetismului acesteia, a respins-o, iar tatăl ei – brutal și furios – a ordonat să fie crucificată. În timp ce murea pe cruce, Wilgefortis s-a referit la „pasiunea care le încurcă pe toate femeile" și le-a implorat pe femei să se roage ca, prin ea, să fie scăpate de vanitate și de dorințe erotice.

Crucificarea Sfintei Wilgefortis. Imagine via Wikipedia

Unele relatări spun că, la jumătatea secolului al XVI-lea, Sfânta Maria Magdalena de' Pazzi cea precoce și-a pus pe ascuns o coroană de spini și a început să se auto-flageleze la doar zece ani, pentru a practica auto-înjosirea religioasă. Peste zece ani s-a dus la mănăstire și și-a restricționat alimentația la pâine și apă – această poruncă alimentară, a spus ea, venise de la Dumnezeu însuși. A continuat să se auto-flageleze, uneori în public, ca să alunge demonii care, chipurile, o chinuiau. Le-a convins pe novicele de la mănăstire s-o biciuiască și ele și să o calce cu picioarele pe gură. Uneori își ardea pielea cu ceară fierbinte. Când, la 37 de ani, zăcea bătută și tumefiată pe patul de moarte, și-a admonestat surorile și le-a cerut să n-o atingă, ca să nu fie tulburate de dorințe sexuale.

Cazurile Sfintelor Wilgefortis și Maria Magdalena de' Pazzi sunt extreme, dar nu-s nici pe departe izolate. După cum notează cercetătorul Robert Mullen, 88% dintre persoanele cu răni despre care se credea că-s de proveniență cristică au fost femei. „Credința creștină prevalentă era că sângerarea stigmatică «nu doar curăța femeia de păcat, dar îi salva și pe ceilalți creștini ca ea, prin compensarea pentru păcate ispășite altminteri»", scrie acesta. Aceste femei sfinte erau, așadar, atât purtătoare ale contaminării, dar și purtătoare ale izbăvirii spirituale, binecuvântate în mizeria lor.

Citește și Heroinomanii pun pe Instagram cele mai deprimante fotografii

Secole mai târziu, femeile care își făceau singure rău intenționat erau în continuare privite ca locusuri ale excesului sexual; în epoca victoriană, o perioadă în egală măsură cunoscută pentru reprimarea excesivă, cât și pentru fascinația neabătută față de sex, revistele medicale se tot întrebau ce-i cu fenomenul „fetelor cu acul" – „o formă stranie de auto-mutilare… văzută uneori la persoanele isterice" – în care femeile începeau să se înțepe cu acele de cusut, cu care uneori își și coseau pielea.

Evident, nu toate aceste așa-zise „persoane isterice" foloseau acul ca instrument predilect. În 1896, de exemplu, medicii George Gould și Walter Pyle și-au publicat observațiile despre o femeie de 30 de ani din New York în  Anomalies and Curiosities of Medicine, în care notau că s-a „tăiat pe încheietura stângă și pe mâna dreaptă", pe finalul lunii septembrie din 1876. Trei săptămâni mai târziu, după ce i s-a refuzat tratamentul cu opiu, se pare că femeia „s-a tăiat din nou pe brațe sub coate, tăiând curat pielea și fasciile și hăcuindu-și complet mușchii în toate direcțiile". A continuat cu tiparul ăsta de automutilare la intervale de câteva săptămâni, iar din când în când și-a inserat obiecte, gen cioburi de sticlă și așchii în răni. (Conform articolului, femeia s-a tăiat ultima oară în iunie 1877.)

Femei presupus isterice. Imagine via Wikipedia

Medicina contemporană le-a diagnosticat pe femeile astea drept isterice, a considerat auto-mutilarea un simptom al feminității lor și, ca atare, al excesului lor emoțional fundamental. Pentru că-și exprimau suferința, au fost marcate de stigmatul isteriei. Multe au fost închise pe nedrept la aziluri și considerate bolnave fără posibilitate de recuperare, pentru că nimeni nu stătea să le asculte. În The Case Of Miss A, un studiu psihanalitic publicat de L.E. Emerson în 1914, autorul încearcă să înțeleagă o pacientă în vârstă de 23 de ani, la care se referă drept Domnișoara A și care le spusese doctorilor ei că s-a tăiat „de 28 sau 30 de ori". Îi spune povestea plină de traumele provocate de abuzuri sexuale și de stigmele rezultate din ele: timp de „mulți ani (cinci sau șase)", pacienta a fost abuzată sexual de un unchi, iar, peste ani și ani, unul dintre verii ei a încercat s-o abuzeze și el. În cele din urmă a fost abandonată de un pretendent, după ce acesta a descoperit că femeia nu mai era virgină. Pretendentul a făcut-o curvă (în original, „whore" – n. trad.), scrie Emerson. Rănită de respingerea lui, aceasta și-a scrijelit ulterior un „W" pe picior.

Emerson remarcă „natura sexuală a gesturilor acesteia" și observă „relația interesantă cu Litera stacojie de Hawthorne". Școlit în tradiția freudiană, acesta deduce că femeia ar avea numeroase motive să se auto-mutileze: primul este că „tăierea e un fel de înlocuitor simbolic pentru masturbare." Domnișoara A era împinsă și de „dorința de a scăpa de problemele sale psihice" și de năzuința de a se auto-pedepsi. Emerson mai presupune și că aceasta și-ar fi provocat intenționat sângerări din „dorința de a avea menstruație regulată".

Publicitate

Deși interpretările lui nu-s complet eronate, sunt concluzii înguste, aproape de la sine înțelese, într-o epocă în care suferința femeilor era în primul rând văzută drept o curiozitate medicală, filtrată prin discursul psihanalitic, în cadrul căruia femeile erau fundamental deficitare. Oare ce-ar fi zis femeile astea despre ele însele, dacă nu s-ar fi grăbit toți acești medici bărbați să vorbească în numele lor?

Citește și Niște tineri depresivi mi-au povestit cum și-au dat seama ce li se-ntâmplă

În anii '60 psihanaliza a continuat să domine cercetarea psihiatrică, iar domeniul n-a devenit deloc mai puțin sexist. Doctorii au început să examineze „auto-mutilarea" drept un concept care merita analizat de sine stătător.  Cu toate asea, cercetările lor se axau pe femei și au dat astfel naștere figurii fetișizate a „celei care se taie". În mass media, „cea care se taie" sau „se taie pe venă" a fost redusă la zona „fetelor drăguțe, istețe, albe, din clasa de mijloc", susține Liz Frost în  Young Women and the Body, în care deplânge tendința instituțională către o miopie prin care „sunt ignorate problemele care țin de clasă, sexualitate și [rasă]." Și accentul pus obsesiv pe gen are limitările lui: după cum notează sociologul Chris Millard, cercetătorii din anii '70 îi descriau adesea pe bărbații care se auto-mutilau drept „frumușei" și „efeminați", întărind astfel stereotipurile de gen, subminându-și propria autoritate și aruncând un stigmat dublu asupra pacienților bărbați.

Chiar și termenul „auto-mutilare", intrat azi în limbajul uzual, pare să fi apărut din stereotipul fetei care se taie din anii '60 și '70. După cum observă cercetătoarea Barbara Brickman, „discursul medical despre tăierea «delicată» patologizează corpul feminin, pentru că se bazează pe noțiunea de feminitate ca boală… Începi să te întrebi dacă s-ar folosi cu la fel de mult elan noțiunea de «mutilare», ca să descrie răni pe pielea unui corp mai puțin atrăgător." Persoanele care se tăiau erau văzute în general drept blânde, adorabile și educate – și, pentru că nu suferea neapărat de ideație suicidală, femeia care se tăia era văzută drept un caz recuperabil. Într-adevăr, cele care se tăiau, care erau în general descrise drept nemăritate și inteligente erau pasabile de a fi luate de nevastă fără mari probleme, atât timp cât nu ratau nicio ședință de psihoterapie.

Publicitate

În ciuda comentariilor abundente pe tema fenomenului „tăiatului", în anii '60 și '70 au apărut multe descrieri non-clinice ale auto-multilării în scris. Există și câteva excepții: romanul semi-autobiografic al lui Joanne Greenberg,  I Never Promised You a Rose Garden din 1964 și poezia Sylviei Plath din 1962, „Cut " – dar abia în anii '90, odată cu publicarea romanului extrem de popular  Prozac Nation, de Elizabeth Wurtzel, și cu apariția internetului, numeroasele tinere care se auto-mutilau au început să-și descrie propriile experiențe dincolo de orizonturile înguste ale establishmentului psihologic.

Începi să te întrebi dacă s-ar folosi cu la fel de mult elan noțiunea de „mutilare" ca să descrie răni pe pielea unui corp mai puțin atrăgător

În  Prozac Nation, publicat în 1994, Wurtzel a descris tăierea ca o valvă de presiune. „Dacă disperarea ajungea atât de îngrozitor de nasoală", scrie aceasta, „puteam să-mi rănesc corpul". Doi ani mai târziu, conform sociologilor Patricia Adler și Peter Adler, s-a produs o schimbare fundamentală în atitudinea celor care se auto-mutilează: înainte de 1996, majoritatea pacienților vedeau acest comportament drept „auto-inventat", dar după, majoritatea au declarat că au auzit despre acest comportament din mass media sau de la prieteni și ulterior s-au hotărât să încerce și ei.

Azi, auto-mutilarea apare în Manualul de Diagnostic și Statistică de Afecțiuni Psihice (DSM-V) sub denumirea de „afecțiune de auto-mutilare non-suicidală". Pe tonul său obișnuit, clinic, DSM-V-ul explică faptul că auto-mutilare non-suicidală se referă la mutilare intenționată a „țesuturilor corporale". E „folosit în mod normal", continuă manualul, „de indivizi pentru a face față stărilor afective negative, în mod special furia și depresia" și afectează și bărbații și femeile – deși femeile au tendința de a se tăia mai des decât bărbații.

Publicitate

După cum a descoperit psiholoaga Janis Whitlock de la Universitatea Cornell, practica e teribil de răspândită. Din cele cinci mii de persoane intervievate de la mai multe facultăți din Ivy League, 20% dintre femei și 14% dintre bărbați au declarat că au recurs cel puțin o dată la auto-mutilare. Cauzele unui astfel de comportament sunt foarte variate. Unii dintre cei care recurg la auto-mutilare non-suicidală se chinuie să facă față depresiei și anxietății sau suferă de tulburări de comportament alimentar. Tulburările din spectrul borderline și cel autist, precum și anxietatea asociativă pot, de asemenea, să provoace compulsia de a te auto-mutila. Alte studii indică faptul că, pentru femei, tulburările alimentare și auto-mutilarea au în comun o legătură izbitoare.

Văd sângele și zic: „OK, corpul meu e aici, pentru că îmi curge sânge din piele și așa știu care sunt limitele corpului meu."

Profesorul Armando Favazza de la Universitatea din Missouri, unul dintre cercetătorii eminenți în domeniul auto-mutilării și autorul volumului Bodies Under Siege: Self-mutilation and Body Modification in Culture and Psychiatry, a descris auto-mutilarea drept o metodă de a te întoarce la propriul corp, după o perioadă de disociere. „[Una] dintre metodele cele mai sigure de a pune punct acestor episoade de depersonalizare este să te tai", a declarat acesta pentru NPR. „[Persoanele care se auto-mutilează] văd sângele și zic: „OK, corpul meu e aici, pentru că îmi curge sânge din piele și așa știu care sunt limitele corpului meu."

În același interviu publicat de NPR, Rebecca Raye, în vârstă de 19 ani, a explicat că pentru ea, în mod paradoxal, tăiatul este modul prin care elimină durerea. „Toate chestiile care mă rănesc rău la momentul respectiv mă părăsesc cumva, odată cu sângele", a spus ea. Modul în care Raye își descrie ritualul – faptul că are o „trusă" cu toate accesoriile, că taie atent și simetric – indică un efort extrem de conștient de a struni agonia emoțională dezlănțuită, printr-un gest voit, așezat. După cum povestește Alix Spiegel pentru NPR, „ori de câte ori Rebecca e stresată – de muncă, de familie – revine la trusa ei. Înainte să se taie, spune că-i explodează mintea. Dar odată ce simte durerea, se instalează un fel de pace."

Citește și 4chan a convins un utilizator să-și taie un deget de la picior

Propria mea experiență cu auto-mutilarea seamănă cu cea pe care-o povestește Raye. Timp de mai bine de cincisprezece ani, am folosit tăiatul pe post de refugiu și-am alergat după liniște prin durere. Nu e că am flirtat cu ideea de moarte, ci cu liniștea; am trăit fiecare episod ca o aruncare într-o stază întunecoasă. Când îmi tăiam corpul, alinam inflamarea melacoliei și-a anxietății, ca un balon care se dezumflă ușor. Am simțit că mă transportă dincolo de limbaj, de lizibilitate, într-o obscuritate profundă. Am reușit, într-un final fericit – și cu ajutorul neprețuit al tratamentului – aproape să mă las. Dar n-a existat niciodată niciun singur leac sigur; mai degrabă am descoperit binecuvântata treime Klonopin-Wellbutrin-Cymbalta). Tăiatul mi-a permis să mă afund în neant – și apoi, brusc, am simțit nevoia să găsesc cuvintel de a-mi descrie poftele terapeutului meu. La 31 de ani, nu sunt sigură dacă impulsul ăla o să dispară vreodată de tot. Tot ce știu e că m-am întărit împotriva lui, cu toate forțele de care dispun.

Experiențele mele mă pun în rând cu o întreagă armată de femei care au făcut față auto-mutilării. Am fost puse sub microscop și diagnosticate, luptele noastre înrudite au primit varii nume în diverse școli de gândire și modele clinice. Și, cu toate astea, corpul femeii a provocat rar empatie la nivel social. De-a lungul istoriei, am fost văzute ca niște scene pentru spectacole, exces fndamental și metaforă. În tot acest timp de când se taie femeile, „femeia care se auto-mutilează" a fost transformată într-o narațiune foarte exactă – una care sprijină, de obicei, o mitologie culturală, care insistă că suntem întotdeauna în pericol, că feminitatea noastră ne compromite mereu. Poate că femeia care se auto-mutilează pare aproape un fenomen legat de gen, inevitabil: rezultatul psihologic de a naviga o lume care e inospitalieră față de noi de-atâtea ori. N-am compus noi narațiunile astea, dar le purtăm povarea; încet, sper, o să le și desfacem.

Traducere: Ioana Pelehatăi