Cele mai mișto chefuri sunt în adolescență și studenție, apoi te distrezi ca părinții tăi

Ieșirea mea în lume s-a întâmplat prin anii '90, când ai mei mi-au dat voie să merg la prima mea petrecere. Pe atunci îi spunea bairam și eu îmi doream ceva mai spectaculos şi mai puţin supravegheat decât banchetul de clasa a VIII-a, când fetele dansau cu băieţii la o distanţă jenantă de aproape un metru. Așa că adolescența a fost marcată de bairamuri făcute ca la carte, de care știa tot cartierul din cauza muzicii date la maximum. Ăsta e un risc pe care puţini şi-l mai asumă azi, când te trezeşti cu poliţia pe cap dacă faci gălăgie puţin după ora 22.

Asta nu înseamnă că sunt susţinătoarea chefurilor monstru, care să strice zenul în bloc. Astea şi-au trăit vremea în anii '90, când au descoperit românii casetele audio cu muzică piratată, dar distracţia este invers proporţională cu vârsta. Îi prinzi gustul în adolescenţă, atunci când ţi se pare cea mai mare dramă a vieţii tale dacă ai tăi nu te lasă la vreun chef. Trăieşti apogeul în studenţie, când stai la cămin şi te simţi de parcă ai fugit de-acasă. Apoi, te angajezi şi începi să duci existenţa aia tristă de sclav pe plantaţie, să faci din asta o activitate de weekend.

Dacă te-ai născut prea târziu să prinzi așa petreceri, ți-am făcut eu o listă cu momentele cheie ale distracției. Dacă ai 30 de ani și apreciezi mai mult serile liniștite cu iubitul şi părinţii, nu strică să vezi ce-ai ratat în anii '90 sau să-ți reamintești ce-ai trăit.

Prima parte şi cea mai enervantă era, pentru fete, să se milogească mereu de părinți, până cedau și aprobau mersul la chef şi nu doar până la ora 23. Eu mai mult am fost la petrecerile altora, decât să dau unul la ai mei acasă, dar nu e ca şi cum părinţii sărbătoritului nu făceau parte şi ei din peisaj. De fapt, chiar aveam nevoie de ei, că doar nu voiam să ne distrăm pe sec, fără mâncare şi băutură.

Spuneam că bairamurile erau un pic mai puţin rigide decât banchetele de la şcoală, în sensul că aici băieţii aveau liber la alcool, însă atmosfera era, în mare, cam aceeaşi. Totul se întâmpla în sufrageria aniversatului, unde, pe o masă lipită de perete, erau înşirate toate aperitivile în frunte cu salata de boeuf şi ouăle umplute, fursecurile, saleurile, salamul de biscuiţi şi băuturile acidulate ale vremii, Frutti Fresh sau Adria Cola în cele mai multe cazuri.

Era ca o masă de Revelion. Dar, de cele mai multe ori, după aperitiv părinţii celui care-şi făcea ziua aduceau friptura, pregătită la grătar între blocuri, și dacă se nimerea să fie iarnă, mai băgam şi nişte sarmale. Peste toate punea capac tortul.

Era şi alcool, dar era prost, trebuia amestecat cu cola sau alte sucuri din alea penale. Nasol pe la bairamurile astea era că nu prea puteai de capul tău să bei, să fumezi şi să te pupi cu băiatul care-ţi plăcea. Părinții mai bârfeau între ei și nu riscai.

Încă nu era momentul manelelor, ţin minte că băieţii ăia gelaţi de la LA au început să deranjeze mai târziu, prin 2000. Dar îmi amintesc chiar şi aşa, vag, că pe ceva muzică din asta tot ne unduiam și noi. Nu mai ştiu sigur dacă era vorba despre orientală sau ceva „hituri" din alea bulgăreşti, oricum ritmul era de neo-manea. Mai ascultatm și tot ce era pe la MTV: East 17, Backstreet Boys, Take That, Prodigy sau, dacă voiam să fim mafioţi, BUG Mafia sau Anda Adam cu Racla. Ne plăcea nouă, fetelor, cum spunea el, Rimaru, c-aştepta c-o ţigară, să o ia de la şcoală, într-o seară de mai, plină de praf şi banală. Parfum!

Şi da, orice chef avea şi un mânuitor de casetofon sau combină muzicală, care făcea drumuri între masa cu vin şi aparat, de fiecare dată când se termina caseta şi cineva trebuia să o întoarcă. Dacă îţi aduci aminte da „faţă A" şi „faţă B", ştii despre ce vorbesc. Dacă n-ai trăit decât cu muzică digitală, nu mai contează.

În studenţie, a fost wild. La 18-19 ani, era aproape suprarealist să te vezi scăpat din lesa părinţilor exact acolo unde se adună toate tentaţiile posibile: într-un cămin bucureştean. Era începutul anilor 2000, când internetul sau reţelele sociale de-abia începuseră să apară pe la noi, iar destrăbălarea se făcea cât se poate de faţă-n faţă.

Ce-mi plăcea pe atunci este că totul se făcea spontan, nu existau chefuri programate, nu se ţinea cont de zi de săptămână sau weekend, petrecerea răsărea în orice cameră exista băutură, muzică şi oameni cu chef să se facă criţă. Pe scurt: în aproape orice cameră de cămin. Eu şi colegele mele am avut norocul să nimerim în cea mai şmecheră de pe palier, un apartament, de fapt. Avea patru locuri, iar spaţiul generos era numai bun pentru petreceri de pomină.

Mai mică sau mai mare, camera de cămin era primitoare pentru toţi cei care voiau să chefuiască, atraşi acolo de muzică şi gălăgie. Regula era următoarea: oricine e binevenit, atât timp cât aduce băutură şi ţigări.

Aveai toate șansele să petreci zi de zi, chiar dacă dimineaţa aveai cursuri la prima oră. În cazul în care ajungeai la ele, ştiai ce-i de făcut: dormit pe bancă. Şi nu ştiu cum se făcea că cele mai crunte destrăbălări aveau loc fix în sesiune, chiar înainte de un examen mai important. Cu muzica evoluasem un pic, aveam CD-uri şi nu mai era nevoie de un „întorcător de casetă". Însă gusturile muzicale erau la fel de aiurea ca în liceu. Ne făceam praf şi pe manele, şi pe rock.

Preferam distracţia ieftină din cămin - cu vin de ţară şi ţigări Winston cumpărate la bucată -, dar a început timid și ieșitul în club. A continuat ceva mai în forţă când mi-am găsit primul job. Pentru majoritatea, primul e unul de căcat şi prost plătit, dar destul cât să-ţi dea ocazia să-ţi îneci amarul în băutură vineri şi sămbătă seara. Noi ne spărgeam tot salariul prin Twice, Backstage sau Dumars.

Când intri în perioada aia nasoală, pe la 23-25 de ani, și te angajezi pentru prima dată știi că nu te mai ţine să chefuieşti cinci zile din şapte, ca-n cămin, aşa că dai tot ce ai în weekend. Ca-n Marea mahmureală. În cazul meu, cam asta a fost vârsta şi perioada în care am putut să ies în fiecare weekend şi să stau şi până dimineața. Şi cred că ăştia-s cam ultimii ani în care îmi amintesc că-n cluburi chiar se mai dansa. Pe rupte, până-n zori.

Ştii că-i începutul sfârşitului când începi să plănuieşti seri de jocuri cu prietenii, pe la unul sau altul acasă. Sau, mai degrabă, când începe să-ţi placă să faci asta, pe la 30 și ceva de ani. Mai rău e când, de la vârsta asta, chiar şi distracţia asta mai bătrânească şi adunările astea de weekend, cu gaşca, încep să se rărească.

Mai ai câteodată tresăriri din astea de orgoliu şi încerci să te păcăleşti că încă mai poţi face faţă unei nopţi de pomină prin vreun club, dar ştii că nu-i aşa, că îţi trebuie vreo două zile să îţi revii. Dacă apar şi copiii, socializarea ta devine dependentă de bunăvoinţa soacrei şi de cât de dispusă este să îi ducă ea la culcare, doar ca să mai simţi şi tu că trăieşti prin vreo bodegă din Centrul Vechi.

Nu zic că-i rău cu boardgame-urile, mie îmi plac, şi cu genul ăsta de distracţie de canapea. Sincer, ți se potriveşte mai bine odată ce ai trecut de 30 de ani, chiar dacă asta îţi aminteşte de părinţii tăi şi de serile lor de rummy și cărți. Dar decât să fii cel mai bătrân din club, nu mai bine îţi cumperi tu un Catan, chemi prietenii la tine şi nu mai deranjezi pe nimeni? Pe soacră, mai exact.