Totul va fi bine

La două luni după ce a scris acest articol, pe data de 26 decembrie, Nicola a pierdut bătălia cu cancerul, pe care o descrie mai jos în cea mai umană și mai deschisă povestire pe care am citit-o vreodată. Scopul lui era să ne îndepărteze de broșurile curățele ale spitalelor și de poveștile „adevărate” de la Hollywood dedicate celebrităților care au supraviețuit luptei cu cancerul. Oamenii care au editat și au publicat acest text au avut onoarea de a-l cunoaște și de a fi prietenii lui. Odihnește-te în pace, Coco! Vei fi mereu o sursă de inspirație pentru noi.

Sunt în veceul spitalului, cu laptopul pe genunchi și scriu chestia asta, în timp ce în dreapta mea are loc o orgie. Șase porumbei se fut pe pervazul geamului, la 30 de centimetri de mine, în timp ce alți zece bombardează acoperișul de tablă cu căcat. Cred că va trebui să-mi găsesc inspirația în grămada de gunoaie putrezinde care s-a strâns în salonul spitalului. Mă uit afară spre periferia Sofiei, unde tronează muntele Vitosha și-mi dau seama că pădurile lui sunt incendiate în mai multe locuri – îmi rupe inima chestia asta. Chiar în momentul acela, chimio-constipația mi se transformă în chimio-diaree, acompaniată de o sângerare gravă a nasului, convulsii puternice și spasme ale mușchilor. Mi-am pierdut inspirația înainte să apuc s-o găsesc.

Mi-am spus că titlul acestui articol trebuie să fie „Totul va fi bine”. E o promisiune care mă face să mă simt mai bine. Mult mai bine, de fapt. Apoi iar îmi amintesc câți kilometri am de înotat prin căcat cu gura larg deschisă. Degeaba ai credință într-un viitor strălucit, când simți pula destinului frecându-ți-se de spate și zgâriindu-te. În momentul acela, nimic nu mai e bine.

Practic, sunt bătrân pe toate planurile în afară de vârstă. În doar câteva luni, am trecut prin toate suferințele și bolile cunoscute de om. La un moment dat, îmi devenise imposibil să respir în timp ce eram întins, așa că a trebuit să dorm într-un fotoliu, în fund, cu brațele încrucișate pe piept. În cele din urmă m-a lovit o tuse vicioasă, pe care am hotărât să-o tratez cu vodcă, vin și muzică folk de proastă calitate la o petrecere de două zile undeva la țară. „O fi penumonie,” m-am gândit. „Ai vrea tu să fiu pneumonie,” a gândit tumoarea. Pneumologul a fost șocat: „N-o să te mint. E uriașă. Tumoarea are două kilograme. E aproape la fel de grea ca și capul. Du-te și fă-ți analize. Îți țin pumnii – există șansa să fie benignă.”

„O să fie bine,” îmi spun. „Felicitări, Coco, bătrâne! Ai reușit să dezvolți o tumoare malignă de mărimea unui bebeluș la vârsta de doar 23 de ani.”

„Încă nu știm exact ce e, dar sperăm să aflăm cât de curând,” zic ei. „Bine ați venit la secția de oncologie, simțiți-vă ca acasă.”

Fie ce-o fi, îmi zic eu. Tumoare, umoare, noi să fim sănătoși. O s-o distrug pe nemernică, o voi uvide cu alcool și imbecilitate. Doctorii m-au avertizat că vom începe un tratament cu chimioterapie foarte toxic „care vă va da o stare proastă și veți sta la pat.” M-am supus cuminte. Doctorii ăștia habar n-au prin câte mahmureli am trecut eu la viața mea. Chimioterapia o să fie o nimica toată pe lângă ele. Așa că hai s-i dăm în cap nenorocitei și totul va fi bine.

Acesta a fost începutul incredibilei chimio-petreceri. Încă un cocktail, vă rog, din partea Ministerului de Sănătate. Toți prietenii care vin în vizită sunt rugați să aducă țigări, heorină și ceapă cu slănină. Am început chimioterapia, mă simt puțin mai bine, îmi petrec zilele citind, uitându-mă la meciuri de tenis și  umflându-mă cu bunătăți – mai câștig niște bani din pariuri online. După o vreme, aflu că am dezvoltat o imunitate la chimioterapie, iar tumoarea a crescut. Acum începem un alt tip de chimioterapie, care cică ar trebui să funcționeze. „Relaxează-te,” îmi zic ei, „o să fie bine.”

Atunci a început totul să se ducă dracului. Efectele secundare ale chimioterapiei au început să fie tot mai puternice, în gură am un gust de parcă am mâncat cadavre, mi-e greață nonstop și simțul mirosului mi s-a ascuțit mai ceva ca al unui ogar. Pot simți duhoarea pielii, a părului sau a hainelor cuiva de la cinci metri depărtare. Respirația tuturor miroase ca o mortăciune care a zăcut în soare zile-n șir. Dacă mesteci gumă, respirația capătă aroma de mortăciune mentolată. Frigiderul miroase mai nasol decât veceul.

Injecții în coloană, extracții de măduvă: cancerul ar trebui să fie clar pe lista celor 100 de lucruri pe care trebuie să le experimentezi până la vârsta de 30 de ani. Așa înveți să apreciezi lucrurile mărunte, cum ar fi respirația. Ce minunat e să poți respira. Respirația îți îmbunătățește și viața sexuală.

E iulie, sunt 40 de grade afară, 50 în camera de spital. Aerul e stătut, pentru că suntem trei oameni într-o încăpere, iar fereastra e minusculă. Trebuie să-mi petrec următoarele 80 de ore legat la perfuzie. Bunicul Kiro din Samokov stă în pat chiar lângă mine; are cateter, iar urina îi e colectată într-o pungă de plastic. Soarele încălzește punga, urina începe să se evapore, astfel încât orice mișcare a lui, cât de mică, dă naștere unei duhori insuportabile. În timp de 4 zile, vomit de 25 de ori. Apoi de 40. Dar abia aștept să vomit, pentru că pe moment mă face să mă simt mai bine.

În celălalt capăt al camerei e Vasko, un adept al teoriilor conspirației care urăște reptilele și evreii. Se teme de ace, așa că de fiecare dată când i se ia sânge, se pișă în pantaloni. I se ia sânge în fiecare dimineață căcăcioasă a vieții lui.

Am mai cunoscut câțiva oameni minunați. Milovan, din orășelul minier Pernik, n-a făcut duș timp de 23 de zile și și-a dezvoltat un ritual în care râgâia după fiecare masă de patru ori, trăgea câteva pârțuri, apoi se întorcea pe o parte și adormea. Bay Ivan din Dupnitza avea 57 de ani și și-a petrecut toată viața fumând, bând și lucrând cu chimicale. Când a aflat că are leucemie, mai întâi a încercat să se vindece bând whiskey pe stomacul gol. A refuzat să meargă la doctor. Macho balcanic tipic. Când s-a întins în patul de lângă al meu, arăta de 80 de ani, nu mai avea dinți și a dat ortul popii zece zile mai târziu.

Am văzut de două ori cadavre scoase din cameră. În salon sunt doi pacienți bolnavi mintal – un bărbat și o femeie care încep amândoi să se tânguiască imediat ce îi atinge cineva. Se plâng atât de tare că răsună salonul și alți pacienți fug care încotro. Astăzi, un tip mi-a borât pe picioare și apoi a leșinat. La toaletă, trei moși se cacă cu ușile deschise, discutând politică. În veceul din fața sălii de consultații, cineva s-a căcat pe podea chiar în mijlocul camerei, în fața vasului de toaletă.

Și așa au trecut primele mele șase luni la secția de oncologie. Am hotărât s-o șterg de-aici și să-mi public primul meu bestseller, care se va numi Sushi, Sex și Jocuri de Noroc: Lupta mea cu cancerul. Până atunci, pot doar să dau cu zarul și să țin pumnii strânși. Dar știți ce? Îmi bag pula. În final, tot o să fie bine.

RIP Coco Rachev (1988-2012)

Traducere: Oana Maria Zaharia