Plictiseală de weekend la Delfinariu

N-ai cum să pierzi intrarea, cum să nu te întrebi ce legătură e între o focă, un papagal și-un berbec.

Cum pe litoralul constănțean trebuie să te duci la plajă de la șase dimineața ca să prinzi loc, weekend-ul ăsta am zis pas și m-am dus la Delfinariu, singura formă muzeistică de acest fel din țară. Când s-a deschis, în 1972, era și singurul din Europa de Est. Acum nu mai e singurul din Europa de Est, dar nici departe de 1972. Am citit pe net însă că un proiect de arhitectură l-ar putea propulsa înapoi în prezent și m-am dus să văd ce vom lăsa în urmă, dacă dă Mazăre.

N-am mai fost din anii 80, când intram gratis la toate cele trei spectacole dintr-o zi, pentru că mama era prietenă cu tanti Lili dresoarea de delfini. Aveam acces la bazinele din interior și cunoșteam tot personalul, inclusiv toate vedetele de muzică ușoară ale vremii care spărgeau spectacolele cu șlagăre. Aici am jucat volei cu Laurențiu Duță, peste bazin, pe vremea când eu, evident, nu știam ce fac iar el era un jacksonist care știa să numere.

Delfinariul se află în parcul Herăstrău, aproape de Planetariu, o expoziție de păsări de decor și o microrezervație dotată la nivel micro. Înainte hălăduiai prin parc toată ziua și vizitai ce aveai chef, plătind la fiecare intrare separat. Acum, Mazăre a luat bariera din Mamaia și a pus-o la intrarea în parc, iar pentru 50 de lei oferă un pachet educațional complet în științele naturii, la fel ca în 1972. Nu s-au schimbat prea multe, decât că microrezervația se numește acum MicroDeltă, ca să-și merite prețul. Noroc însă că mi-a plăcut mereu îmbinarea asta de comunism, analog și puțin 2011.

Indiferent că intri în complex, în Delfinariu sau în Panetariu, stai la o coadă de oameni tradițional românească, asemănătoare grămezii de rugby. Se formează cu mult înaintea orei de deschidere, așa că, dacă vă duceți, cel mai indicat este să vă lăsați rând.

De civilizat, e civilizat.

Prima dată am vizitat expoziția de păsări decorative, expuse în niște colivii ce făceau la rândul lor o expoziție de sârme.

Unele erau tâmpite de-a dreptul, săreau non-stop de pe o cracă pe alta într-o colivie de un mentru pătrat, dar altele păreau că te-njură.

Asta era însă foarte fericită că are apă să se spele. Nu știu exact ce pasăre era, dar pare o rață.

Am fost să vizităm și pelicanul, dar fugise de-acasă.

Asta este doamna care are grijă să nu intri la Delfinariu fără bilet: „Cartelele! Am zis că vreau să văd cartelele!”. Deși mi-a fost teamă, am intrat fără să-i arăt biletul, ca să văd ce se-ntâmplă, dar n-a zis nimic, așa că să știți că țipă doar la panică.

În ciuda ținutelor de seară, la Delfinariu majoritatea sunt copii. Tanti Lili pesemne că s-a pensionat, pentru că ea n-ar fi intrat nicidată în scenă cu placa „un-doi, un-doi, hai s-aplaudăm și noi”.

Delfinii sunt și ei comuniști, aduși din China. Îi cheamă Ni-Ni, Pei-Pei şi Cheng-Cheng, dar eu am auzit tot spectacolul Mimi, Pipi și Cearceaf. Pipi e singurul mascul și probabil are cele mai mari șanse la Cearceaf. În același timp e singurul căruia i se cam rupe de dresaj.

Leul de mare nu e caluț de mare, așa cum credea doamna din spatele meu.

Când ieși de la Delfinariu îți poți cumpăra un balon contemporan.

Semnul ăsta nu atenționeză „cerbi”, ci „cerb”. Cerbul lopătar este și cerbul MicroDeltei.

Tot în Delta sunt și multe specii de găini. Cel mai mult mi-a plăcut asta japoneză, de mătase, care nu e de mâncat și are scop pur decorativ.

Asta e o instalație vintage de păsări.

Iar ăsta e Lacul lebedelor.

Domnul de la pază mi-a explicat că de fapt păsările stau pe lac, iar acum au ieșit în oraș și s-au făcut varză.

Căruță hi-tech, cal analog. Pe program scrie că 5 minute de călărie costă 5 lei, dar până ajungi la ”hipodrom”prețul se dublează.

Dacă e prea scump, poți opta oricând pentru un Titanic gonflabil. Sau o înghețată.

„Ca o fereastră deschisă permanent spre cer, Planetariul construit în 1969 este ca un „far la malul Mării Negre”, atât de epic scrie pe siteul complexului. Intră doar 77 de oameni, și e mereu bătaie pe locuri. Dar au font mișto.

Aceasta este doamna care prezintă programul. Vorbește ca la Teleenciclopedia. Începe cu „Treptat, treptat, se lasă întunericul”, iar bebelușii urlă când se stinge lumina. Termină cu „În speranța că nu ne-a rătăcit navigând pe firmament…”, firmamentul fiind tavanul, adică bolta cerească.

Ne-am dus înapoi acasă cu autobuzul, ale cărui bilete sunt scumpe, 3,5 lei, dar au foiță de aur, ca să-ți vină să plătești.

Citeşte şi alte plictiseli de weekend.