Hipsterii, câinii, puradelul şi statuia

Urmaş al Romei încercând să calculeze de câţi fraţi are nevoie să ducă monstrul la fier vechi.

Da, ştiu şi eu, ştiţi şi voi. A apărut o statuie cu Traian în faţa Muzeului de Istorie care e mai hidoasă decât Mihaela Tatu fără machiaj. N-a rămas om conectat la internet care să nu emită judecăţi de valoare despre arătare. La început mai timid aşa, că românul e nesigur pe el şi se gândeşte: „Băi, s-ar putea ca chestia aia să fie artă şi eu prost. Mai bine aştept să sară alţii cu gura şi mă bag şi eu după ce este universal acceptat că dubioşenia e naşpa.” Apoi în masă. Că era un prilej bun pentru toată lumea să fie de acord cu toată lumea şi să se simtă bine confirmându-se reciproc.

Două funduri din materiale diferite, dar de greutăţi asemănătoare.

Dar ştiţi ce e mai trist decât statuia aia? Faptul că românii nu au umor. E clar că e un subiect cu potenţial de umor. Nimic nu e mai la îndemână decât să găseşti o pocitanie, să o arăţi cu degetul şi să spui ceva hazliu legat de ea. Ei bine, românii au reuşit pasul unu şi doi, dar la partea cu hazliul, oricât de ofertantă e mizeria, n-a reuşit niciunul să producă ceva mai sus de „timid-mediocru” pe scara valorică. Două săptămâni am citit zilnic observaţii nesărate şi facile despre statuie. Am văzut zeci de imagini photoshopate cu subiectul, toate făcute pe sistemul „băi, hai să aruncăm obiecte aleatoare în peisaj, până când om nimeri o combinaţie hazlie”. N-a ieşit.

Şi e foarte trist. E ca şi cum m-aş uita la un copil fără mîini cum încearcă să se joace cu o minge de baschet. Văd mingea, ştiu că se poate bucura mult cu ea, dar când îl văd pe nenorocit cum şi-a umplut capul de sânge încercând să o bată cu faţa, mi-e jenă cu mine să mai uit.

Ghiciţi după expresia facială care dintre cele patru personaje tocmai s-a băşit. Dacă spuneţi „toţi”, suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aceeaşi jenă am avut-o şi duminică seara, când în faţa statuii nişte oameni s-au gândit să-şi aducă potăile şi să se pozeze cu Traian, încercând să-l imite. Nici ei nu ştiau dacă o să iasă ceva hazliu. Sperau. Însă, din păcate, umorul nu e extragerea LOTO ca să ai impresia că, dacă eşti destul de prost şi de insistent, în 20 de ani inevitabil vei câştiga o Dacie.

Dar deviez. Timp de câteva ore, în faţă statuii au fost o mână de hipsteri entuziasmaţi că au de ce să-şi scoată din casă pantalonii extraordinar de strâmţi şi aparatele foto, nişte câini nevinovaţi şi un puradel care spera că, dacă e destul de simpatic şi se joacă cu potăile, îi dă şi lui cineva bani de ceva de-ale gurii: o pungă de auroloac.

Mai bine mică decât flască.

N-a ieşit nimic demn de arătat mai departe. Mai mult potenţial irosit acolo decât în prezervativele lui Einstein. Am plecat înainte de a se lăsa seara. Probabil puradelul aştepta întunericul, ca să fugă cu un portofel. Mie mi s-a părut totul mai trist decât să te uiţi la un copil redus cum încearcă să bage un pătrat într-o gaură triunghiulară. Ştii care-i soluţia problemei, e evidentă, dar dacă-i dai o palmă peste ceafă şi-i arăţi cum se face, e degeaba. Nu rezolvi nimic. Doar creezi dezamăgire în toate părţile implicate.

Sper totuşi că tot evenimentul a fost o scuză pentru nişte oameni să-şi ţină câinii de testicule în public. E cea mai optimistă explicaţie.

Câini ruşinaţi de companie.