FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ritualul în care bărbații se înjunghie încontinuu cu săbii sau cuțite

Ca cele mai multe secte islamice, nu sunt iubiți de frații lor întru religie și sunt în cele mai bune cazuri respinși.
14.5.12

Dervișii mistici sufiți din sudul Irakului sunt o minoritate de musulmani pacifiști și în general bine educați care trăiesc în sărăcie sperând că vor învăța să devină umili. Ca cele mai multe secte islamice, nu sunt iubiți de frații lor întru religie (cu atât mai puțin de grupurile extremiste cum e Al Qaeda) și sunt în cele mai bune cazuri respinși. În cele mai rele sunt hărțuiți sau chiar uciși. Din cauza acestor prejudecăți, mulți derviși și-au părăsit țara în ultimii ani.

Puținii rămași continuă să practice ritualurile lor, printre care o formă specială de zikr (o ceremonie religioasă care implică celebrarea lui Allah și repetiția) în timpul căreia bărbații se înjunghie încontinuu în cap sau abdomen cu cuțite sau săbii. Ritualul datează din cele mai vechi vremuri ale sufismului și este executat pentru a arăta superioritatea spirituală a practicanților și ca mod de a recruta noi membri, dovedind existența lui dumnezeu prin demonstrarea puterilor miraculoase de vindecare. Acum nu mult timp, într-o vizită în Basrah, sursa de petrol sudică a Irakului, am avut norocul să fiu invitat la una dintre aceste ceremonii înțepătoare.

Publicitate

Ritualul a avut loc într-un takia (templu al dervișilor) în Al Zubeir, una dintre cele mai sărace zone din Basrah, cu cartiere murdare și case pe stil spartan. De cum am intrat, am fost primit călduros, cu o masă frugală, dar delicioasă: supă de linte, pâine de casă și portocale. După aceea, cinci tineri au început să cânte la timpane, fredonând: „Nu există Dumnezeu în afară de Allah", în timp ce niște bărbați așezați în cerc își mișcau capetele ritmic în sus și în jos. Aveam să aflu că aceasta era pregătirea pentru perforare.

În templu se adunaseră aproximativ 30 de bărbați de diverse vârste, dintre care șase s-au oferit voluntari pentru înjunghiere. Cel mai tânăr dintre ei nu părea să aibă mai mult de 16 ani, dar calmul său și încrederea în sine indicau că nu era prima oară când participa la o astfel de ceremonie. Khalifa, (liderul ceremoniei) a desfășurat pachetul din piele maro în care se aflau mai multe cuțite și sulițe, iar Ali, un tânăr inginer petrolier, a apucat un ciocan și și l-a izbit în cap, după care și-a înfipt un cuțit în frunte. A venit la mine și m-a rugat să-l fotografiez. (Am avut voie să fac fotografii, dar dervișii nu mai permit nimănui să filmeze ceremonia, de când un musafir a urcat pe YouTube un videoclip cu descrierea „Cum se pregătesc fanaticii Al Qaeda pentru jihad.") Apoi m-a rugat să-i scot cuțitul din craniu. Din politețe, am încercat să mă conformez, dar părea înțepenit bine. Khalifa mi-a sărit în ajutor, scoțând lama fără efort. La scurt timp după asta, un bărbat pe nume Aqil, care tocmai își înfipsese două cuțite în cap, mi-a spus: „Miracolul constă în procesul de vindecare. Ale mele nu sunt răni serioase, dar veți vedea că alții își perforează organele vitale fără să pățească nimic."

Câteva minute mai târziu, un bărbat pe nume Hassan era înjunghiat în partea stângă a abdomenului. Cu o grimasă de durere pe chip, Hassan mi-a spus: „Azi m-a durut puțin, din cauză că vârful suliței mi-a lovit osul șoldului când a ieșit prin spate." L-am întrebat dacă sulița îi trecuse prin rinichi. E posibil, mi-a răspuns, asigurându-mă că n-ar fi prima oară când se întâmplă așa ceva. „Odată, după o astfel de perforație, un prieten a avut probleme și a fost dus la urgență. După operație, doctorul i-a spus că nu mai văzuse așa ceva în viața lui – omul avea peste 15 găuri în rinichi."

Ceremonia a durat trei ore, din care jumătate de oră a fost dedicată înjunghierilor. A fost și o sesiune de relaxare, în care toată lumea a îngenuncheat și s-a rugat. Singurul care sângera era Aqil, care își înfășurase o cârpă în jurul capului, pentru a absorbi sângele. Nu erau prezenți doctori sau asistente și nimeni nu părea alarmat. Când ceremonia a luat sfârșit, toți mi-au strâns mâna, mi-au mulțumit și (cum era inevitabil) m-au invitat să mă alătur religiei lor. Am avut grijă să nu par nepoliticos, le-am spus că le sunt recunoscător pentru generoasa ofertă și că o să mă gândesc.

Dervișii mi-au mai povestit cum anul trecut o ziaristă japoneză le acceptase invitația. Am zâmbit gândindu-mă cum politețea înrădăcinată dintotdeauna în cultura lor nu-i permisese fetei să refuze o astfel de ofertă. Cine știe, poate că acum practică și ea ceremonii de înjunghiere în vreun apartament întunecos din Tokyo. În scurt timp am început să mă simt vinovat că am asistat la înjunghierile acestor oameni. Hassan, care tocmai își înfipsese încă o suliță în spate, m-a asigurat că n-am de ce să-mi fac griji și mi-a sugerat să ne întâlnim chiar mâine pentru a putea fi martor la procesul vindecării miraculoase.

A doua zi, Hassan a pedalat spre mine pe bicicleta lui, energic, vioi și punctual la întâlnire. S-a oprit chiar în fața mea, și-a desfăcut cămașa și mi-a arătat cu mândrie o cicatrice aproape invizibilă.

Traducere: Oana Maria Zaharia