FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Solistul de la The Smashing Pumpkins vorbește despre noul album și motivele pentru care nu-l place lumea

„Mă pricep să creez furtuni în jurul meu, știu că și asta e un pic dramatic."
19 Ianuarie 2015, 12:34pm

Fotografie de Scarlett Page

Pentru mulți fani ai rockului, Billy Corgan e o glumă. Cântă la synth timp de opt ore interpretări muzicale ale unor romane literare, îl admiră pe conspiraționistul Alex Jones și continuă să-și numească trupa The Smashing Pumpkins deși el e singurul Pumpkin original din grup. N-a fost o idee prea bună că și-a numit cel mai recent album al trupei, care va ieși săptămâna asta, Monuments to an Elegy, dar în ultimii nouă ani, sub conducerea lui Corgan, Pumpkins au rămas una dintre puținele trupe de rock alternativ care continuă să vândă discuri și să primească laude nu doar din nostalgie.

Ultimul lor album din studio, Oceania, care a ieșit în 2012, s-a vândut în 54000 de exemplare în prima săptămână și a ajuns în top cinci în Billboard 200 – ceea ce e mare lucru pentru o trupă de rock din secolul 21. După ce Corgan a reunit trupa în 2005 fără chitaristul și basistul de la început (toboșarul Jimmy Chamberlin a părăsit noua reîncarnare după câțiva ani), albumele noi și concertele Smashing Pumpkins au primit recenzii foarte pozitive de la Rolling Stone, Spin și BBC, chiar dacă Corgan continuă să provoace oamenii cu poze tâmpite cu pisici pe coperți de reviste și opt ore de bazaconii electronice experimentale la clape.

Monuments to an Elegy va primi probabil reacții similare când va fi disponibil pentru descărcare săptămâna aceasta. La fel ca majoritatea albumelor Smashing Pumpkins cu titluri ridicole, albumul combină emoții sincere cu instrumentale de coloană sonoră de film. Deși internetul a râs în cor când Corgan a anunțat că toboșarul pentru noul album va fi legendarul Tommy Lee de la Motley Crue, stilul lui Tommy Lee îi face pe Pumpkins să sune la fel de intens ca în 1995. După cum am notat în recenzia mea la Tiberius, unul dintre single-urile de promovare ale albumului, aceste piese noi sună la fel de intime ca cele de pe Adore și la fel de expansive ca cele de pe Melon Collie and the Infinite Sadness. Sunt genul de cântece care te fac să urli din nou în dormitor ca un adolescent.

După ce am ascultat ultimul lot de elegii, l-am sunat pe Corgan să discutăm despre sensibilitatea lui, despre motivele pentru care l-a adus în trupă pe Tommy Lee și motivele pentru care îl urăște lumea.

VICE: Cum a ajuns Tommy Lee să cânte la tobe pe un album Smashing Pumpkins?
Billy Corgan: Lucram la o piesă care ne-a reamintit de stilul lui Tommy. Am făcut o glumă: „Ne trebuie cineva ca Tommy pe piesa asta. Ia hai să vorbim chiar cu el." L-am sunat a doua zi. A zis nu. Voia să cânte pe tot albumul.

Erai fan Tommy Lee până atunci?
A, da, eram fan Motley Crue de la primul lor album. Îl cunosc pe Tommy de la începuturile anilor '90. Venea la concertele noastre din când în când, iar actualul chitarist de la Pumpkins a fost un megafan Motley Crue. A crescut în LA și pentru el au fost legendari, deci cumva totul s-a potrivit ca uns.

Cum alegi titlurile dramatice de albume?
Nu intru în chestia asta pentru că nu știu cum să fiu onest. Pur și simplu sunt gânduri care-mi trec prin cap. Când eram copil, scriam tot ce-mi trecea prin cap, chiar dacă nu avea sens. Era poezia mea interioară. Eram mare fan William Burroughs în copilărie.

Îți scrii albumele ca într-un flux de conștiință?
Vin mai mult din subconștient, cred. Le modific doar un pic, la final, ca să aibă sens cât de cât.

Te deranjează când lumea face mișto de stilul tău dramatic?
Nu știam asta. Nu citesc ziare. Ce glume se fac pe tema asta? Chiar sunt curios.

Se spune că titlul noului album, Monuments to an Elegy, e cam melodramatic.
Nu mai melodramatic ca Mellon Collie and the Infinite Sadness. Și, din câte știu eu, ăla s-a vândut în zece milioane de copii. Nu vreau să mă victimizez – știu că toți copiii sunt abuzați de alți copii, fiecare în felul lui – dar chiar am fost batjocorit în copilărie pentru că era melodramatic. Își băteau joc de mine pentru că-mi plăcea să citesc, îmi plăcea arta, deci pentru mine, genul ăsta de critică are legătură cu societatea noastră temătoare și represivă. Când oamenii atacă cuvinte, mi se pare interesant pentru că vorbele sunt destul de inocente în mare parte.

Eu sunt și heterosexual, ceea ce mă face să par și mai ciudat, pentru că se presupune că n-ar trebui să fiu așa de sensibil. Toată viața am auzit glume pe tema asta. Mi s-a părut ciudat pentru că cei mai minunați oameni pe care i-am cunoscut sunt introvertiți și sensibili.

Cum se diferențiază albumul ăsta de alte albume Smashing Pumpkins?
Nu știu, sunt câteva diferențe evidente – de exemplu, schimbarea formulei trupei. Eu n-am încercat decât să reflect ceea ce sunt. Dacă sunt într-o perioadă nasoală, albumele sunt nasoale. Nu am altă rețetă. Sunt un artist intuitiv. Pretind că aș fi intelectual, dar opera mea e creată la întâmplare. Mă întreabă lumea: „Ce dracu' ți-a venit să dai un spectacol de opt ore la sintetizator? " M-am trezit într-o dimineață de marți și mi s-a părut o idee bună. Mă pricep să creez furtuni în jurul meu, știu că și asta e un pic dramatic. Da, îmi place să atrag atenția, dar asta face parte din viața oricărui artist.

Îmi place arta care mă face să mă simt inconfortabil și-mi place să zgudui prejudecățile oamenilor. Apropo de întrebarea cu sensibilitatea, am auzit multe chestii despre asta în '90 când a ieșit albumul Siamese Dream. Până și prezența mea pe scenă, destul de androgină, îi scotea din sărite pe oameni. Săreau peste baricada din față ca să mă pocnească. Nu știau cum să ia androginia, n-o înțelegeau, iar asta îi enerva. Vedeam deodată un tip care se repede să mă pocnească pentru că-mi mișcam șoldurile nu știu cum. Foarte ciudat.

Am doar 22 de ani, deci mi se pare un univers total diferit.
Era un univers total diferit, aveam de-a face cu un nivel incredibil de represiuni. Ce îi înnebunește pe oameni e să le spulberi prejudecățile. Atunci devin o bombă cu ceas. Dar tocmai prejudecățile lor sunt o sursă nemaipomenită de artă.

Oamenii fac mișto de trupa ta, dar aveți vânzări bune. De ce îi atrage pe oameni muzica voastră după atâta timp?
Cred că e greu de răspuns la întrebarea asta – și e una fantastică pe care nu mi-o pune nimeni – pentru că lucrurile substanțiale care fac trupa să fie unică nu dispar așa de ușor din cauza opiniei cuiva. Nimeni nu cântă ca mine, lumea îmi cunoaște vocea. Până și nepoțelul meu de doi ani o recunoaște la radio. Nimeni nu-mi poate imita vocea, fiecare artist are vocea lui. Doi: sunt autor de muzică. Am studii, știu una-alta. Am lucrat cu cei mai buni producători – Alan Moulder, Roy Thomas Baker, Butch Vig – am învățat de la maeștri.

Am învățat să fac albume în stilul clasic și am avut norocul să întâlnesc un grup de muzicieni care rezonează cu mine și care m-au ajutat să navighez prin acest limbaj pe care nu-l înțeleg și pe care nu mă prefac că-l înțeleg. Uită-te la coperta albumului. Am făcut fotografia aia într-o dimineață de duminică pe la ora 6. Nu știu de ce a ieșit așa și nici de ce am numit albumul așa. De ce e ultima piesă de pe album despre un băiat și o fată într-o mașină? Habar n-am.

Sunt încă aici. Ei te privesc ca pe o piñata, dar uită că ești încă aici, deci cât de piñata poți să fii? Aș putea enumera cel puțin 57 de trupe din generația mea care au avut cel puțin la fel de mult stil ca noi și au fost foarte încurajați de companiile de discuri. Nu știu, uneori totul se reduce la talent și la o scânteie de energie în plus.

Pari destul de fericit, în ciuda tuturor mizeriilor cu care te confrunți.
Credința mea personală e că există dreptate în cosmos. În primii 28-30 de ani, credeam că valoarea mea depinde doar de cât de mult valorez pentru altcineva. Când te trezești din visul ăla, îți dai seama: Uau, nu e deloc sănătos să-mi apreciez valoarea în funcție de cât de important sunt pentru alții, pentru că dacă fac asta în continuare ar trebui să mă sinucid, pentru că mi se spune constant că nu valorez nimic. Toată lumea cunoaște sentimentul ăsta. Nu trebuie să fii vedetă ca să ai realizarea asta.

Urmărește-l pe Mitchell pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multă muzică:
Ascultă în premieră un concert Nirvana vechi de 25 de ani __Clișee, opinii și trenduri sinistre care ar trebui să dispară din muzică Trolii au convins tot internetul că fanii Kanye West habar nu au cine e Paul McCartney

Publicitate