Chestii în muzică despre care trebuie să nu vă mai lamentați

Internetul există ca să avem unde ne plânge și critica. Dacă nu mă credeți, înseamnă că nu urmăriți persoanele potrivite pe Twitter. Te-a lovit o tanti în tramvai, nu mai aveau lapte la magazin, ți-e dor de copilărie – unde altundeva să te plângi de toate atrocitățile astea dacă nu pe net?

Dar, cum îți va spune orice om care stă în chirie la un proprietar, n-are absolut niciun rost să te plângi. Asta e valabil mai ales în privința muzicii. Critică-l pe Billy Corgan și o să bage o interpretare la Siddartha de opt ore la sintetizator. Dă-i un tweet lui Rick Ross și zi-i că ultimul lui album e un căcat și o să te ignore complet. Muzicienii n-au timp să citească tot ce scrie pe internet, sunt prea ocupați să fie filantropi, actori, să se dea cu bicicleta, să facă afaceri. Și totuși, fanii muzicii se plâng mereu despre aceleași lucruri, sperând că dacă fac asta destul timp, ceva o să se schimbe.

Evident, n-o să se schimbe nimic. Unele lucruri vor rămâne fix așa cum sunt și o să trebuiască să te obișnuiești cu ele.

De obicei bătrânii se smiorcăie pe tema asta, în principal pentru că n-au de întreținut o prezență pe rețelele sociale. Când o să moară, n-o să rămână în urma lor decât o piatră de mormînt și niște rude care se vor certa pe moștenire. Dar când acest mileniu va ajunge la final, copiii viitorului vor putea retrăi viețile părinților lor prin videoclipurile provocatoare de migrene cu Kanye West și conturi de Instagram pline de stickere cu Drake. Jack Black, She and Him și Prince au încercat toți să interzică telefoanele la concerte, dar oare nu-și dau seama că nu au cum să scape de tehnologie? Că într-o bună zi vom putea transmite live ceea ce vedem cu propriii noștri ochi? Că nu facem rău nimănui dacă înregistrăm ceva ce va rămâne eternității? E drăguț să te plângi că oamenii nu se bucură de un concert pentru că țin în mână un iPhone; arată că îți pasă de felul în care se bucură alții mai mult decât de propria bucurie. Dar liniștește-te, altruistule, avem vârsta necesară pentru a lua decizii și a plăti pentru ele. Fii egoist, ignoră documentatorii culturali și concentrează-te pe propria distracție. Sau filmează totul ca și cum ar merita să păstrezi filmarea ca să te uiți la ea înainte de culcare, la noapte, după ce s-a terminat concertul. Dar, te rog, nu mai vorbi despre asta.

Un tânăr semi-zeu pe cale să ajungă la pubertate, emisiunea X Factor e omniprezentă de ani de zile. E clar că n-o să dispară prea curând, dar fanii muzicii adoră să speculeze că se va fâsâi și se tot întreabă de ce există o emisiune care face milioane de lire și e cel mai mare concurs muzical de televiziune din toată Europa. X Factor afectează negativ muzica? Nu. E o emisiune de televiziune la care se uită maică-ta, cu conținut care nu se adresează hipsterilor care comentează topul albumelor anului alcătuit de Pitchfork, ci unui sector din populație care e de părere că o noapte perfectă de sâmbătă înseamnă să stai acasă în fața televizorului, cu o sticlă de vin. La fel ca atunci când ești într-o relație de lungă durată, prefă-te că părțile rele nu există, gândește-te la părinți și totul va fi minunat.

În ciuda faptului că e imposibil să trăiești din vânzarea unui EP care a avut un oarecare succes, mulți oameni încă se enervează când o trupă indie realizează că n-are chef să-și petreacă zilele căutând reduceri la supermarket și acceptă un cec în valoare de câteva sute de mii de lire de la o companie. Haterii trăiesc în lumea veche, în care noțiunea de integritate avea alt sens, iar un cântec își pierdea orice calitate odată ce era însoțit de un montaj cu cupluri fericite sau cu vizualuri din ultima producție a lui Martin Scorsese. Bineînțeles, nu e adevărat. Chiar dacă o piesă e coloana sonoră a unei reclame de cinci secunde dinaintea unui videoclip YouTube, cui dracu îi pasă? Un cântec bun e pur și simplu un cântec bun și dacă gândești altfel, ești un idiot superficial. Toți trebuie să mâncăm și nu mă face să te întreb la ce companie lucrezi tu.

*Dacă tai ilegal brazi din pădure ca să-i vinzi pe marginea drumului înainte de Crăciun, atunci înseamnă că lucrezi pentru tine însuți și ești scuzat.

Bravo, deștepților. Vreți un job?

Oamenii sunt o specie lacomă. Dacă le dai un bar cu băutură gratis, se plâng că e o coadă imensă. Dacă le spui un compliment, o să se lipească de tine o săptămână în speranța că o să le oferi afecțiune. Iar dacă le dai un site gratuit care conține aproape toate cântecele din lume, se vor plânge că nu conține ABSOLUT TOATE cântecele din lume.

Apoi, de cealaltă parte a mesei stau artiștii care urăsc să se regăsească pe Spotify – practic, Thom Yorke și tocilarii lui. Lor le spun asta: Hei, nu cumva chiar voi ați stricat totul în primul rând când v-ați pus albumul gratis pe net?

Mai sunt și tâmpiții ăștia. Oamenii care se plâng că e nasol să descarci muzică gratis de pe net. Ei cred că, chiar dacă tu ai muzica pe care o vrei la dispoziție gratuit în orice moment, ar trebui să fii ca ei și să cumperi albume fizice la prețuri exagerate pentru că arta adevărată se limitează la lucruri drăguț ambalate pe care le poți ține în mână.

:|

:|

În principiu, nenorociții tot nenorociți vor rămâne.

Au trecut cinci ani de când a murit muzica cu chitări. Cincisprezece ani dacă ai un copil. Treizeci dacă ai ieșit la pensie. Cincizeci dacă ai murit. Și totuși, atâta timp cât Fender continuă să producă chitări, iar adulții continuă să nască copii deprimați și inadaptați, muzica cu chitară va continua să rămână cu noi. Singurul lucru care se schimbă e definiția unei generații și faptul că e un destul de deșteaptă cât să realizeze că muzica nu se limitează la aceleași trei trupe despre care se scrie într-o revistă mainstream de muzică în fiecare săptămână. Practic, oamenii care se plâng că muzica cu chitări a murit se lamentează că nu există trupe noi care să aibă aceleași concepții limitate despre muzică ca prima trupă pe care s-au dus s-o vadă în concert la vârsta de treisprezece ani.

[În caz de nevoie, aplicați ingredientul de bază din paragraful de mai sus și altui gen muzical, clătiți și repetați].

Mereu există câte cineva care se plânge că trupa lui favorită n-a câștigat premiul pentru Albumul Anului pentru că, nu-i așa, ce rost are să ai gusturi personale dacă nu-ți sunt validate de un juriu format din necunoscuți? Majoritatea spectacolelor cu premii muzicale vor rămâne întotdeauna la fel de îngrozitoare din cauză că oamenii care le organizează au alte interese când aleg albumele; nu le aleg pe criteriul că s-au conectat cu muzica sau că le-a adus aminte de copilărie, așa că e inutil să vă plângeți. Știți că artiștii care cântă la premiile Grammy sau British Music Awards sunt aleși în funcție de compania de discuri care le-a făcut album în anul acela, nu? Dacă ești atât de implicat emoțional în treaba asta, invită niște prieteni pe la tine, cumpără niște șampanie, angajează o mini vedetă și organizează propriile tale premii. Sau nu te mai gândi la asta și realizează și tu, odată pentru totdeauna, că muzica nu e o competiție.

E ca în liceu, când nu erai primit în cercurile colegilor tăi de școală. E ok, de asta există butonul de „follow”, ca să urmărești doar ce te interesează.

E documentat științific că o persoană nu mai e aceeași persoană care era acum zece ani și totuși noi continuăm să excludem celebritățile de la regula asta, de parcă ar fi un produs care ar trebui să nu se abată niciodată de la formula perfectă. Cum îndrăznește Kanye să scoată un album care nu mai seamănă deloc cu „TheCollege Dropout”?! / Nu-mi vine să cred că Miley Cyrus n-a vrut să rămână o adolescentă cu o colecție fascinantă de blugi plictisitori! / Sunt nervos că Hanson n-a mai scos niciun alt cântec la fel de bun ca „Mmmbop”.

Nu zic că lamentațiile astea nu sunt valide, ci doar că artiștii nu ne datorează nimic. Ție ce-ți plăcea să faci când aveai treișpe ani? Mie îmi plăcea să-mi fac găuri în pulover, să beau cola și să mă dau cu bicla cu prietenii prin parcuri. Dar nouă ani mai târziu, mă îngrozește gândul să merg pe un BMX după ce am băgat în mine doi litri de cola. Lucrurile stau la fel cu orice muzician. Crezi că lui Kanye îi plăceau tricourile polo roz și rucsacii acum zece ani? Taci dracu' din gură, acum poartă fustă. Bine ați venit în țara în care oamenii se mai și schimbă, e minunat, sunteți invitați cu toții să faceți la fel!

Urmăriți-l pe Ryan pe Twitter: @RyanBassil

Traducere: Oana Maria Zaharia