Zen și arta de întreținere a bicicletei

Fotografii din Nanking via Wikicommons

Pe 13 Decembrie 1937, armata imperială japoneză ataca Nanking-ul, fosta capitală a Chinei. În perioada de şase săptămâni care a urmat, s-a estimat că au omorât 300 000 de soldaţi şi civili, inclusiv femei şi copii, pe cei din urmă mai întâi, pe care i-au şi violat. Din păcate nu a reuşit să facă subiectul masacrului de la Nanking cunosct în rândul occidentalilor prin intermediul cărţii ei The Rape of Nanking (1997), ci prin sinuciderea care a urmat şi care a fost adesea pusă pe seama unei depresii severe dobândite în timpul cercetărilor. S-a împuşcat în gură în maşina ei pe un drum de ţară din Los Gatos, California.

Mama mea, cu antisemitismul ei temperat, mi-a spus întotdeauna că ăsta a fost Holocaustul neplâns. Dacă evreii nu ar fi condus Hollywood-ul, argumenta ea, poate că ar fi mai multe filme despre masacrul de la Nanking şi mai puţine despre nazişti. Am făcut un calcul de bază. „Şase milioane e mai mult decât o treime de milion, totuşi”, am spus, de parcă ar fi fost o competiţie perversă a genocidului. „Da, dar ăsta a fost personal”, a zis.

Idee ei era că naziştii au ucis evreii metodic, că ei au inventat modalităţi de a-i ucide pe cât de eficient (ca timp şi costuri) posibil, şi anume cu camere de gazare. Era impersonal. Sunt sigur că întotdeauna se găseau câţiva soldaţi haimanale care o luau razna cu victimele, dar asta nu era o regulă. După spusele ei şi ale altora, japonezii aruncau copiii în aer şi îi străpungeau cu baionetele, apoi le arătau măruntaile mamelor lor îngrozite. Bineînţeles, batjocura unui om faţă de alt om, politică sau altfel, este, ei bine, o chestie umană. Dar rasa, sau cel puţin ideea de  rasă, e destul de personală.

Mama mea este chinezoaică şi ştie foarte bine de partea cui este. Nu „urăşte” japonezii mai mult decât un evreu din zilele noastre urăşte un neamţ din zilele noastre, sau cât un musulman din Bagdad urăşte un creştin din Jackson, Mississippi, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Este doar faptul că trebuie să ne protejăm ideile, istoria, identitatea. Şi conceptual, poate aproape semantic, ura este un mod bun de a face asta. Sentimentul în mama mea este schimbător, totuşi şi apare numai numai în contextul masacrului. Loialitatea ei pentru „cauză” se termină întotdeauna în faţa unei farfurii cu sushi.

Dar bunica mea nu va mânca niciodată sushi. Ea nu va avea de a face cu japonezii niciodată. Asta e o chestiune pe care o au în comun cu aproape toţi din generaţia ei. Pentru ea istoria evenimentului e mai apropiată. Avea 12 ani sau ceva de genul, deşi practic se afla în Sichuan, o provincie la mai bine de 1000 de mile în vest faţă de Nanking. O dată i-am cumpărat un bol cu un peşte Koi albastru, în naivitatea mea de a aduce culturile chineză şi japoneză la un loc. „Ştii, ei ne-au omorât”, mi-a spus în mandarină. „Whoa“, am spus în engleză.

***

Shunryuz Suzuki a vizitat San Franciso-ul în 1959 şi a dezvoltat fără să vrea un interes aprins pentru hipioţii albi melanconici la care stătea. Zen Mind, Beginner's Mind (1970) nu a fost scrisă de Suzuki pe cât a fost mai degrabă o transcriere a discuţiilor lui înregistrate de centrul Zen din Los Altos, California. Este tradusă în 14 limbi şi e o carte simplă, ca o „poartă” spre înţelegerea budismului zen pentru occidentali. „Poarta” este un joc într-o carte a maeştrilor, The Gateless Gate („Mumonkan," c. 1200), a cărei titlu, şi el ca un mic maestru, suţine că nu există nicio intrare în iluminare. Că acceptarea poate fi însăşi iluminarea.

Pentru depresia mea de occidental, accentuată şi de o conştiinţă care îmi spune cât sunt de norocos de fapt şi cât de mult eşuez în a fi recunoscător, am început să merg la Centrul Zen din San Francisco, în fiecare sâmbătă dimineaţă de la 10.00 la discuţiile lor despre Dharma. Numeşte-o biserică fără Dumnezeu, sau terapie fără co-plată. Cinicul din mine o să-ţi zică că sunt doar o adunătură de hipioţi oarecum bogaţi şi nemulţumiţi care stau pe perne într-o cameră şi ascultă oameni bătrâni şi chei care vorbesc alandala despre viaţă şi cum să fii chill sub auspiciile înţelepciunii umile. Optimistul din mine îţi va spune că e cea mai tare chestie pe care am făcut-o în viaţa mea.

M-a prins ploaia ieri în drumul spre casă de la o discuţie şi coboram periculos strada Valencia cu bicicleta mea, iar vederea caleidoscopică era divizată în sute de părţi de picăturile de apă de pe ochelarii mei. Mi-au rămas de la fosta prietenă nişte prosopele pe care le-am păstrat pentru întreţinerea bicicletei. Am ridicat roata din spate şi dădeam la pedale cu mâna ca o formă deformată de-a mea cu mâini în loc de picioare, Cu cealaltă mână am prins cu cârpa roata care se învârtea şi am adunat urmele negre de ulei de pe cadru. Roata credea că merge undeva, dar bicicleta nu se mişca. Ea lasă roata să se mişte fiindcă nu o face: armonia dualităţii. Asta să fie metafora mea nu prea subtilă. Am făcut la fel şi cu roata din faţă şi cu lanţul. De fiecare dată când îmi curăţam bicicleta după o ploaie mai aruncam câte o cârpă înnegrită.

După fiecare discuţie despre Dharma, ne adunam în curte la ceai şi prăjituri. Clădirea imensă din cărămidă adăpostea femei evreice care fugeau din Europa în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Mă gândeam la prietenul meu Leonard Cohen, îndrăgostit şi el de Zen, şi la o bunăciune numită Suzanne care se laudă mereu cu ceaiul şi portocalele ei „aduse tocmai din China”. Am lăsat doi dolari în coşul de donaţii şi mi-am luat un ceai cu ghimbir şi lămâie. Bunica mea nu ar fi deloc mulţumitp de asta. Zazen, stilul de meditaţie pe care îl practic (de fapt nu prea pot să meditez, dar sunt destul de bun la stat acolo şi să fiu auto-critic dar şi să mă apăr pentru asta) este japonez, la fel ca majoritatea chestiilor mai „cool” din apartamentul meu.

Mă îndoiesc că sunt un trădător. Mă simt naşpa pentru bebeluşii chinezi din baionete, pentru măruntaile lor neprihănite care luceau în soare şi umezeau pământul, dar nu prea cred că vina poate fi direcţionată către vânzătorii super-recunoscători din Japantown care se înclină spastic la cumpărturile mele de turist. Pur şi simplu au un stil mai fain. Europa a avut Bauhaus, Asia are Japonia.

***

Safeway a început să vândă sushi cândva la începutul anilor 2000. Se poate face ceva profit din rularea de castraveţi şi imitaţie de crab în orez şi alge de mare. Când o să-mi vizitez părinţii o iau cu mine nişte sushi pentru prânz. Le iau rulouri de California, adacă tot locuim în California. Le iau rulouri păianjen pentru că suntem nebuni.Este o artă în a adăuga cantitatea perfectă de wasabi în sosul de soia. Trebuie să fie cumva puternic, suficient cât să-ţi desfunde sinusurile, dar nu atât de puternic încât să le amorţească. Dacă e slab (sosul de soia, în principal) reduce, practic, sushi-ul la un burete de sare. Wasabi-ul e necesar ca să-ţi cureţe cerul gurii în timp ce mesteci în aşa fel încât să poţi simţi gustul peştelui.

Maică-mea urlă. Eu râd. A pus mult prea mult wasabi în sosul de soia şi acum plânge. Schadenfreude este un cuvânt german (durere plăcută) care înseamnă placere extrasă din suferinţa altora. Ca să meargă trebuie să fie umor, sau ironie, şi durerea să fie cât de cât uşoară şi să nu fie irevocabilă. Holocaustul nu a fost schadenfreude. Să o vezi pe mama ta că înghite prea mult wasabi este. După ce şi-a revenit, ne-am continuat prânzul.

Modul corect în care se taie o bucată de sushi este să o tai în două, apoi să tai fiecare jumătate în trei, ca să ai un total de şase bucăţi. Un entuziast-amator va estima mental grosimea unei bucăţi perfecte, ceea ce nu funcţionează niciodată. Una este mai mare sau mai mică. Pur şi simplu nu ştii cum o să se termine.

Eu urlu. Mama râde isteric. Wasabi-ul mi-a ajuns în creier prin nas, trece prin ce membrană subţire o fi pe acolo. M-am prins de cap şi m-am aplecat. Suntem amândoi în lacrimi. Ale ei sunt de bucurie schadenfreudean; ale mele sunt de o natură mai complicată: sunt fericit, dar simţurile mele sunt îngrozite. Groaza nu are de gând să dispară. Motivul pentru care e aşa de amuzant pentru maică-mea nu este pentru că mă simt ca o victimă a wasabi-ului, sau pentru că am râs de ea mai devreme, ci pentru că am uitat complet reacţia ei de mai devreme. Am uitat de durerea ei, poate chiar de orice durere a simţit cineva vreodată, durerea obişnuită de a fi în viaţă care până la urmă îşi creditează propria creaţie. Lucuri de genul ăsta mi-au scăpat. A fost minunat.

Traducere: Nico Leta

Citește și:
Graffiti despre genocid
De la Genocid te tripezi ca pe acid
Ghetourile de Rohingya din Birmania mi-au frânt inima