FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Narco-amintiri din copilăria la țară în România

Chiar am avut experienţe „psihedelice" cu ceva timp înainte de prima beţie violentă a adolescenţei.
1.8.12

Mi-am dat seama recent că istoria mea narcotică este cu mult mai veche decât credeam. Nu numai că precede orice contact cu vreun fel de cânepă, dar chiar am avut experienţe „psihedelice" cu ceva timp înainte de prima beţie violentă a adolescenţei. Desigur, atunci habar n-aveam ce fac. Singura mea noţiune despre droguri era legată de propaganda comunistă, care le identifica drept un semn evident al putrezirii sistemului capitalist. Deci era naşpa. Dacă aş fi ştiut că şi eu făceam, e drept la modul ceva mai soft, ce se spunea că fac junii dezabuzaţi ai Occidentului sălbatic, habar n-am cum aş fi reacţionat. Oricum, mă consider un privilegiat, fiindcă două dintre cele trei delicii infantile despre care am să detaliez aici nu ar fi fost nicidecum posibile, dacă nu aş fi locuit la ţară. Mai exact în frumoasa comună Tărlungeni, aflată în depresiunea Bârsei, la 11 kilometrii de Braşov.

Unora le place jazz-ul, dar alţii preferă gazul

În garajul familiei existau două motociclete, un IJ rusesc cu ataş, al tatălui meu, şi un MZ, de fabricaţie cehoslovacă, al bunicului. Cel din urmă a fost înlocuit după un timp de o clasică Mobră românească. Pe vremea aceea eram la fel de pasionat de motoare ca şi acum. Adică deloc. Însă în mod paradoxal, garajul era unul dintre locurile preferate de joacă şi asta numai datorită senzaţiilor olfactive pe care mi le oferea. Cel mai mult îmi plăcea atunci când era activitate pe-acolo, iar bărbaţii casei meştereau de zor şi porneau bolizii aşa de probă. Se răspândeau în momentele alea din eşapamente jeturi dense, iar pentru mine era sărbătoare. Rămâneam ţintuit pe loc şi mă visam un mare fotbalist cu mingea la picior sau îmi imaginam monumente antice pe care le văzusem doar în nişte poze alb-negru, vai de mama lor. Alte clipe savuroase erau acelea în care tata sau bunicul încălecau motorul şi demarau afară din curte, lăsând o dâră consistentă de fum în urmă. Doar respiram şi mă drogam. Şi cel mai fain era când se găseau să plece amândoi odată.

Într-un târziu, spre finele anilor '80, motocicletele au dispărut la fiare vechi, iar taică-meu şi-a luat şi el mult visata maşină, atât de comuna Dacie 1310. Pe vremea aia era complicat rău să-ţi procuri aşa ceva. Depuneai banii acum şi aşteptai şapte ani până o luai acasă, ca să cari cartofi şi varză cu ea. A fost un timp suficient pentru mine să mă mai maturizez naibii şi să mă reorientez pe ascuns spre vinul depozitat în damigenele din beci. Adică mă reprofilasem pe vicii eco, dar mai riscante. Nu ştiu dacă li s-a părut vreodată suspect alor mei că-mi făceam mereu de lucru pe lângă motociclete. Chiar şi acum îmi e ruşine să-i întreb. Știu însă că, dacă mă prindeau cum trag vin cu furtunul de unul sigur, mi-o luam urât de tot.

Granulele albastre te poartă printre astre

În ţinutul meu de baştină, unde solul e pietros, nu rodesc prea multe plante de cultură. Doar cartoful se simte confortabil în depresiunea Bârsei. Restul creşte cu muncă multă şi migăloasă, în cantităţi mici, pentru consum propriu, cum spun azi narcomanii prinşi cu mâţa în sac. Totuşi, pe vremea CAP-urilor se cultivau şi alte plante, la scară destul de largă. Era vorba despra sfecla de zahăr şi cea furajeră (adică pentru vite), gulia (înrudită cu sfecla, deasemenea tot pentru vite) şi macul. Ăla de grădină, care conform wikipediei româneşti este identic cu macul opiaceu, având aceiaşi denumire ştiinţifică: papaver somniferum. La noi se cultiva pentru patiserie şi cofetărie (cozonac cu mac, covrigi etc), că doar nu trăiam în Afganistan.

Când macul ăsta se cocea, făcea în vârf un fruct uscat, numit de noi „gămălie", plin cu nişte granule albastre. Da, alea pe care le gustăm şi în prezent aproape zilnic, când luăm masa în oraş, sub formă de doi covrigi. Seminţele erau absolut delicioase şi îmi dădeau o senzaţie excepţională dacă le transferam într-o doză semnificativă (mai exact întreg conţinutul unei gămălii) de pe limbă, direct spre trahee. Dădeam pe gât vreo două, trei, patru „gămălii", mai repede decât torn astăzi berile. După asta vreau să zic că eu, la fel ca şi ceilalţi plozi care mă însoţeau, eram efectiv terminaţi. Pur şi simplu adormeam buştean în primul şanţ aflat la îndemână şi probabil visam. Totul dura un ceas sau două, până când se găsea vreun tolomac bătrân ca să ne dea deşteptarea. Eu şi acum salivez când îmi amintesc acele trăiri ale papilei gustative - granulele albastre de mac, gustul copilăriei mele fără de griji.

Bureții îți colorează în minte pereții

Într-o după amiază în care arşiţa fusese anihilată de o ploaie sănătoasă, la poalele munţilor Ciucaş, noi plozii ne-am decis să profităm de pe urma cantității serioase de ciuperci apărute și să ne umplem de satisfacţie. Am găsit clasicele champignioane, aşa zişii bureţi lăptoşi, dar şi unele a căror formă îi determina pe localnici să le denumească cu respect „pula calului". I-am arătat fabuloasa recoltă tatălui meu, nu atât ca să confirme că sunt bune, fiindcă eram siguri de asta, cât să ne dăm mari cu priceperea la care am ajuns în urma experienţei multi-milenare a localnicilor care făcea ca accidentele cu ciuperci să fie o raritate la mine în sat. Apoi am zis hai s-o ardem şi noi big time şi să facem plita să sfârâie cu bureţii lăptoşi care se pliau cel mai bine la treaba asta, mai ales dacă le puneai şi puţină brânză pe lamelele ălea. Aveam la dispoziţie ustensilele necesare pentru preparare, ca şi întreg know how-ul. În plus eram şi singuri acasă. Simţeam aşa o mare emoţie şi un fel de rush, care mai târziu avea să ne lovească rău de tot în cap. Pentru că, cum simţeam că începe să sfârâie plita, exclamam în cor: Wow, gata, e beton!". Şi ne repezeam să devorăm ciuperca care abia începuse să se perpelească puţin, nici vorbă să fie bună de mâncat.

Probabil că am ingurgitat destul de multe, pentru fiecare dintre cei patru tăntălăi care participau la festin a luat-o razna rău la un moment dat. Am jucat o miuţă bezmetică, în care râsetele isterice au substituit obişnuitele apostrofări „Ce pula mea n-ai pasat, că eram liber?". Apoi mi-a venit ideea să ne băgăm în niște nişte butoaie de plastic din magazie, din alea în care se pune varza la murat, și să ne dăm de-a dura. Tocmai eu am gândit asta, cel care iarna, când mă dădeam cu schiurile, evitam pârtiile abrupte, ca să nu fac în pantaloni. Noroc că acum aveam la îndemână o pantă domoală, motiv pentru care nu ne-am ales cu leziuni semnificative. Exploziile de energie şi frenezie au fost succedat de un come down nu tocmai plăcut, cu rău şi moleşeală, că doar nu mâncasem ciuperci sud-americane. Am fost descoperiţi dormind ca nişte lemne uitate în iarba verde, foarte aproape de butoaiele de varză ce ne serviseră ca vehicule transcedentale.

Citeşte şi Drogurile bunicilor: juflă şi lapte de buhai