Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Muzică

Internetul m-a făcut să-mi urăsc toți artiștii preferați

Influența altora asupra modului în care privim muzica e foarte importantă.

de Ryan Bassil
07 Octombrie 2014, 1:09pm

Fotografie via Instagram

Rețelele sociale te fac să urăști pe toată lumea. Începi să nu suporți oamenii pe Facebook pentru că au succes și tu stai transpirat în trening în pat de trei zile. E greu să înduri o nouă postare de laudă de la un coleg, când ești stresat maxim și ai o grămadă de probleme de rezolvat. Mai dă-o-n pizda mă-sii cu like-urile ei de pe Pinterest.

E ok. Mizantropia e sănătoasă. Dacă n-am simți măcar un oarecare dispreț pentru prietenii noștri, am fi îngrozitori și ne-am purta toți ca niște agenți imobiliari falși și exagerat de prietenoși. Dar deși e ok să înveți să urăști oameni pe care înainte îi plăceai (toți care ați avut măcar o relație eșuată știți despre ce vorbesc), e tot mai evident că rețelele sociale ne strică și muzica pe care ne place s-o ascultăm.

Punctul unu.

Înainte, pe vremea când un zid era făcut din cărămizi și nu din fotografiile de concediu ale fostului tău iubit, dacă îți plăcea un artist, luai bilete la concertul lui și aveai un teanc cu CD-urile lui în dormitor. Acum, desigur, ne putem proiecta muzica preferată asupra tuturor pe rețelele sociale, dar chestia asta ne face să fim foarte pretențioși cu piesele pe care alegem să le postăm.

De exemplu: alaltăieri am intrat pe iTunes și am găsit o grămadă de muzică pe care n-o ascultasem de ani de zile. Chestii gen Modest Mouse, albume ca Transatlanticism și Illinois, albume de Bright Eyes, Wilco și Moldy Peaches. Mi-am dat că nu ascultasem majoritatea artiștilor ăstora în principal pentru că nu mai aveam chef, dar și pentru că am fost condiționat să nu le mai plac muzica. În loc ca albumele lor să fie niște simple discuri de acum zece ani, au devenit o nostalgie pe care o pot asculta doar cu un rânjet de disconfort pe față. Oare e vina mea? Am devenit atât de sentimental încât totul, până și muzica, mă face să-mi dea lacrimile? Nah. Internetul e de vină. Reacția internetului la acest gen muzical e rezumată perfect de afirmația lui Summer Roberts de la The OC: „Death Cab for Cutie, nu cumva muzica voastră are doar o chitară și o plângăceală sinistră?”

Am început să mă gândesc la motivul pentru care n-am ascultat muzica asta de atâta timp și, deși gusturile se mai schimbă cu timpul, sunt sigur că internetul a jucat un rol important în toată treaba asta.

La un moment dat, news feed-ul meu a început să se umple cu trupe pe care nu le recunoșteam, genuri pe care nu le mai auzisem și albume de care habar nu aveam. Asta m-a ajutat să mă dezvolt ca fan al muzicii și să-mi găsesc un job în domeniu: scriu despre muzică. Lucrurile se schimbă, apar noi sound-uri, ești într-un continuu proces de învățare. Dar căutarea omniprezentă a noului înseamnă că e ușor să rămâi în urmă. Uiți că alți fani ai muzicii, jurnaliști și prieteni au propriile cataloage: trupele ale căror CD-uri adună praf pe undeva într-un container IKEA. Dar la suprafață pare că oamenii ascultă doar muzicile pe care le postează online. Am început să-mi pun la îndoială gusturile muzicale și, la un moment dat, au început să nu-mi mai placă, inconștient, muzicienii pe care îi ascultam obsesiv înainte. Mi se păreau plictisitori față de muzica nouă. Așa că nu i-am mai ascultat.

Influența altora asupra modului în care privim muzica e foarte importantă. Discuțiile de pe rețelele sociale te pot face să nu-ți mai placă anumiți artiști.

Punctul doi: uită-te la clipul lui Taylor Swift, Anaconda, sau la Iggy și J-Lo în Booty. Acum zece ani poate discutai despre muzică în parc sau lângă butoiul cu apă plată de la birou, dezbăteai ce muzică e de căcat și ce muzică e cea mai tare și apoi îți vedeai de ale tale. Zilele astea poți să-ți dai seama care sunt lucrurile care au motivat crearea unui videoclip înainte să-i dai play. Începe să nu-ți placă Iggy Azalea chiar dacă n-ai auzit niciun cântec de-al ei; opinia ți se formează în funcție de oamenii din lista ta care s-au căcat pe cariera ei înainte să te scoli tu din pat.

Înmagazinăm o cantitate atât de mare de informații zilnic încât e greu să împiedicăm gândurile altora să ne intre în subconștient. Astfel, subliminal, suntem atrași de anumiți artiști și îi respingem pe alții, pentru că suntem ghidați de crizele și prejudecățile altora, care schimbă contextul în care privim muzica.

De exemplu, citești un articol care încearcă să analizeze profund o piesă, de ce e ridicol că Iggy Azalea folosește un accent american sau de ce e atât de misogină muzica rap – și începi să-ți formezi o opinie. Evident că muzica ar trebui criticată riguros, lipsa de autenticitate sau sexismul artiștilor n-ar trebui trecute cu vederea doar pentru că oamenii nu sunt atenți, dar problema e că lucrurile de care ne bucurăm la suprafață pot deveni ceva cu totul diferit, uneori la modul negativ. Articolul ăsta m-a făcut să pun la îndoială toate piesele rap care mi-au plăcut vreodată și să simt o ușoară repulsie față de Pharrell pentru că a colaborat cu Robin Thicke. Și atunci, din cauza asta, nu mai vrei să asculți un cântec de cinșpe ori la rând pentru că i-ai găsit implicații noi: că imită muzica din trecut, că altcineva l-a făcut deja mai bine, că ești un prost pentru că nu i-ai înțeles implicațiile politice.

E important să scrii despre muzică și să te gândești la muzică; uneori, înțelegerea profundă a unei piesă e cea mai mare recompensă pentru un fan al muzicii. Dar când dai de câte o altă opinie la tot pasul, ți-e greu să-ți mai recunoști propriile gânduri. Ajungi să ai o atitudine ambivalentă față de un artist pentru că e mai ușor decât să mărturisești că-ți place și să fii criticat de alții.

Snoop Dogg își exprimă opinia cretină despre o postare pe Instagram care a fost ștearsă între timp.

Și apoi, punctul trei, pentru toate lucrurile mișto pe care ni le-au oferit rețelele sociale, vin și mai multe motive să nu-ți mai placă artistul tău preferat. Numărul mare de dobitoci care îi sharuiesc postarea indiferent cât de neînsemnată e, opiniile cretine pe care le are (vezi Snoop Dogg mai sus), faptul că nu poate purta o conversație inteligentă pe internet sau că nu are deloc umor. Pentru unii, rețelele sociale sunt o binecuvântare – pentru alții sunt un motiv să-și urască foștii idoli. Artistul nu e o ființă supremă; artistul e un tânăr de 23 de ani cu un telefon mobil scump, care nu se poate abține să nu dea share la orice compliment pe care îl primește.

Nimic din toate astea nu e îngrozitor. Îmi place să citesc știri cu titluri care te obligă să dai click și, cum spuneam mai devreme, e interesant să discuți despre muzică, plus că e un noroc să descoperi muzică nouă pe rețelele sociale.

Dar ni s-a deschis o nouă eră a sunetului: o lume în care site-urile muzicale acoperă toată plaja sonoră, de la Rich Gang la Sun Kil Moon la Thundercat, ceea ce e iar un lucru minunat. Dar asta ne-a făcut să uităm trecutul muzical, să fim atât de copleșiți încât e mai ușor să nu ne mai pese de anumiți artiști sau să-i trecem în categoria de artiști care nu ne mai plac deloc.

Aceste trei lucruri – ramificarea discursului public, nesiguranțele care izvorăsc din viteza internetului și acces la celebrități – mă fac să privesc diferit artiștii pe care-i iubeam. E dificil și sunt un idiot că scriu despre asta, pentru că prin fiecare zi pe care o petrec la muncă, contribui și eu la această problemă. Îi fac pe artiști să pară niște dobitoci, imprim cântecelor anumite idei personale de-ale mele și postez încontinuu despre muzica pe care o ascult. Dar ca fan al muzicii, nu ca jurnalist sau critic, internetul îmi afectează obiceiurile de ascultare. Practic: scuzați-mă cât îmi iau o pauză să ascult Caring is Creepy și să mă bucur de el și să uit de tot ce se întâmplă în jur și de tot ce ar trebui să scriu despre ce se întâmplă în jur.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre muzicieni:

Șaisprezece muzicieni care au luat-o razna pe scenă
Sexul cu muzicieni
O scurtă istorie a muzicienilor care spun că propria lor muzică e de căcat
Leonard Cohen a fost un mare șmecher în ultimii 80 de ani

Tagged:
Facebook
Twitter
Rap
SEXISM
iggy azalea
artisti
Vice Blog
muzicieni
misoginism
retele sociale
influenta
implicatii
subconstient