După un președinte marinar, urmează unul plagiator

Ilustrație: Vasile

Ponta a declarat săptămâna trecută că va candida la președinție. Sincer, nu credeam. Mă gândeam: bă, ăsta are 41 de ani, doar n-o să fie așa tăntălău să se bage să candideze la vârstă asta. Dacă pierde, și-a futut cariera de politician. Și oricum, am senzația că îi place mai mult să se facă de rușine ca premier decât ca președinte.

Toată lumea trage de el să candideze; se pare că pesedistii nu au altă persoană. S-a vorbit de Oprescu, însă la câte măgării a făcut prin București, sunt slabe șanse. S-a vorbit de Geoană, însă el a rămas în conștiința alegătorului PSD cu „Am câştigat Mihaela”, țopăind ca un copil înainte de a fi afișate rezultatele finale din 2009. Mai era varianta Tăriceanu, da cred că săreau de cur în sus toți comuniștii din partid: „Cum dracu să pui un liberal, candidat din partea socialiștilor?”

Așa că Ponta va fi candidatul, împins de la spate de baroneții locali ai lu’ Dragnea. Mai ales căi-a luat apărarea baronului de Mehedinți, Adrian Duicu, aflat și el în arest pentru corupție. Pentru asta, Ponta l-a convocat telefonic pe șeful poliției la Guvern, la o întâlnire cu Duicu, dar neagă că a făcut-o. Trafic de influență cât casa, cum probabil a făcut și Băse în cazul lu frate-su. Toata țara funcționează așa, trei sferturi din cunoscuți procedează exact la fel, iar părinții noștri ne-au crescut în faimosul regim PCR, adică Pile, Cunoștințe, Relații. Așa că, ori cu Băse ori cu Ponta, parcă-i totuna. Deși lupta asta anti-corupție a început sub regimul marinarului, mi-e frică de ce dracu o să se întâmple în țară, dacă baronii îi aduc voturile lu’ Victorașși îl fac președinte. Marţea Neagră a fost exemplul cel mai bun.

De ce sunt mari şanse ca plagiatorul să ajungă preşedinte? E simplu: sub diversele sale denumiri, începând cu FSN, PSD-ul e mereu partidul cu scorul cel mai mare în 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, fiind scos de la guvernare doar de coaliţii electorale de conjunctură zise „de dreapta”. Asta cu dreapta în România mi se pare o mare comedie. La noi există doar un partid mare de stânga, spart în mai multe firimituri în care ideologia nu contează deloc. Singura chestie care contează e diferențierea între cei aflați la guvernare și cei care tre să îndure ani întregi în opoziție. Iar problema e că poporul român continuă să se închine la zei de ceară arși în cuptoarele tranziției de 25 de ani, fără să înțeleagă că nu are niciun viitor: a fost furat! Opţiunea este pentru PSD o constantă perenă a naţiei în acest sfârşit şi început de veac. Ea corespunde unei mentalităţi majoritare pe plaiurile noastre: gânditul cu buzunarul şi burdihanul.

Cât despre candidatul „dreptei”, e greu de crezut că se va ajunge la un consens din partea partidelor care încearcă să ţină piept pesedeilor: PDL, PNL, PMP. UDMR-ul nu l-am pus la socoteală, pentru că ei au fost în majoritatea timpului la guvernare în funcție de interesele personale: afacerile cu statul.

În 2000, la alegerile prezidențiale, „dreapta” a venit cu mulți candidaţi, ceea ce a făcut ca în turul doi de alegeri să fie Vadim cu tata Ilici. Sper să se ajungă la un compromis anul ăsta și să aleagă un singur candidat. Pe scena publică se vehiculează mai multe nume: Johanis, Macovei, Predoiu, Răzvan Ungureanu.

E oare pregătit mental poporul român să aibă președinte o femeie? „Cum dracu să conducă o femeie în România?” Țara asta reprezintă încă, din păcate, o societate unde bărbatul conduce, iar femeia tre să se ocupe de cratiță. Sau un neamț? Într-o întâlnire informală între Johanis și unul dintre prea-fericiții din Biserica Ortodoxă Română i s-a spus pe față: „Domnule Johanis, dacă vreți să vă voteze poporul, tre să treceți la ortodoxism”.

Romania este ţara descrisă în Dupa dealuri a lui Mungiu, unde o tânără cu probleme psihice moareîn urma unui ritual de exorcizare, ţara descrisă în Moartea domnului Lăzărescu a lui Cristi Puiu, unde un pensionar moare pentru ca e cărat pe drumuri între spitale sau în California Dreamin a lui Nemescu, unde Doiaru, şefu de gară, are atitudinea specifică funcţionarului român: „Fuck USA, Fuck NATO şi pe ăia de la Bucureşti! Aici e gara mea”. România e țara din Filantropica lui Caranfil, unde mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic. Mircea Diaconu a învățat acest lucru și a ajuns europarlamentar.

Am înșiruit aceste filme deoarece fiecare dintre ele a pornit de la un fapt real, care s-a întâmplat în România ultimilor 25 de ani. Asta e țara condusă de tata Ilici și de urmașii săi. În 90, când poporul a avut șansa să schimbe cu adevărat ceva, au ieșit toți în stradă să protesteze împotriva lui Ion Rațiu, „care n-a mâncat salam cu soia” ca muncitorii români. Îmi amintesc prima dezbatere pentru prezidențiale între Rațiu și Iliescu, unde primul spunea: „Democrația însemnează o înțelegere că omul este în centrul societății. Toate instituțiile se învârt în jurul lui. Democrația însemnează că-l asculți pe om și apoi îi respingi punctul de vedere. Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază: Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”

Poporul român nu l-a înțeles pe Rațiu atunci și din păcate după 25 de ani se luptă încă pentru aceleași principii și valori despre care el vorbea în 1990. Aceste valori sunt practic inexistente într-o țară membră UE de șapte ani. Tocmai lipsa acestor valori din societate și a mentalului colectiv românesc reprezintă șansa ca din 2014 să avem un președinte plagiator.

Așadar, știți voi care, cum stăm cu boicotul la alegeri?

Urmăriți-l pe Grațian pe blogul său sau pe facebook.
Urmăriți-l pe Vasile pe blogul său.

Citește și alte articole despre Ponta

Ghid de fapte bune: Cum să furi fără să furi, ca Victor Ponta

Victor Ponta, aocatul familiei Udrea-Cocoș

Un britanic dubios i-a scris un elogiu libidinos lui Ponta

Cum ar trebui să se îmbrace Ponta la o întâlnire cu protestatarii Roșia Montană?