Colaborarea holografică dintre MIA şi Janelle Monae ne arată viitorul concertelor

Dacă ţii cont de faptul că tehnologiile discutate mai jos nu sunt holograme în adevăratul sens al cuvântului, ci doar proiecţii în spiritul Pepper’s Ghost, termenul de „hologramă” e folosit pentru claritatea lecturii.

Spectacolul live ar putea fi ultimul vestigiu al unei industrii muzicale aflate în agonia revoluţiei tehnologice: în decursul unui singur secol, progresele, prin care a trecut muzica înregistrată, în care a fost captată pe o multitudine de formate fizice, care apoi au fost scoase din uz, au modificat ireversibil modelul financiar din industria muzicală. Procesul înregistrării, o îndeletnicire care pe vremuri cerea bugete enorme doar pentru echipamente, a fost simplificat cu software imaterial. În timp ce spectacolul live a devenit mai mare, mai strălucitor şi cu tot mai mulţi decibeli, sistemul de bază a rămas acelaşi: vine o trupă în oraş, dai banii pe bilete să-i vezi şi ei îşi cântă piesele live. Chiar dacă duetul MIA şi Janelle Monae nu a spart vreo barieră în materie de realizare vizuală, a dat un nou suflu de viaţă schimbării latente de paradigmă, care ar ar putea revoluţiona radical ceea ce noi numim astăzi „concert”.

În mijlocul a două concerte, aflate la mii de kilometri distanţă, fiecare artist a fost proiectat live pe scena celuilalt şi s-a făcut un duet simultan pe cele două coaste ale Americii. Holograma lui Monae a apărut în New York să cânte strofele din „Bad Girls” a lui MIA, în timp ce holograma lui MIA a apărut lângă Monae, în Los Angeles, pentru piesa „Queen”. Spre deosebire de rapperii decedaţi cărora le-am văzut hologramele pe scenă, spectacolul ăsta a mizat mai mult pe impactul vizual decât pe realism. La concertul din New York, Monae dansa energic, în timp ce  MIA se unduia pe fundalul scenei, unde, prin projection-mapping, se învârteau proiecţii spiralate şi grafice cu vârtejuri.

Chiar dacă spectacolul din Los Angeles a fost complet diferit, acesta s-a folosit de aceleaşi elemente. „Proiectul în ansamblu este artă concepută ca un întreg”, mi-a mărturisit directorul de creaţie, la evenimentul din New York. Echipa sa a creat două show-uri live, care au surprins viziunile estetice ale ambilor artişti. „Janelle este foarte monocromatică, iar MIA este foarte luminoasă şi fluorescentă. Aşa că, atunci când MIA interpretează „Bad Girls”, e foarte colorat, exploziv. Când apare Janelle, decorul se schimbă în alb-negru. În L.A. se întâmplă invers”.

Dacă laşi de o parte aspectele teatrale, nu este vorba de vreo tehnologie nouă, dar acest concept provoacă o altfel de trăire. Numere vizuale ca Hatsune Miku sau Gorillaz au adunat adepţi pe dreptul lor, dar dacă artiştii obişnuiţi ar folosi aceleaşi metode, s-ar deschide o nouă cale pentru spectacolele de turneu. Martin este cel care a adus holograma lui Tupac la Coachella, în 2012 şi a realizat atunci că „renaşterea digitală” ar putea aduce fani. „Holografia este singurul mod prin care îi mai poţi vedea pe oamenii ăştia live”, a spus el.

Când a apărut Holo-2Pac, o parte a publicului a văzut-o ca pe o exploatare, o reacţie care demonstrează că trendul s-ar putea să nu prindă aşa uşor. Cu toate acestea, nu este singura posibilitate de utilizare. După cum spune Martin, „Sunt multe trupe pe care oamenii ar da bani să-i vadă, dar care sunt prea bătrâni să mai plece în turneu. Ei vor să continue să fie acolo dar nu mai pot”. Imaginează-ţi să-i vezi pe Rolling Stones, cu toţi membrii în formă, care cântă cum o făceau la MSG în 1972. Sau pe Jimi Hendrix la Montarrey Pop în '67. Exact acel sentiment ar putea duce concertele holografice de la inovaţie la ceva comercial.

Puritanii vor continua să reziste trendului şi să susţină că proiecţiile nu vor înlocui niciodată artiştii în carne şi oase, însă acele persoane care merg des la concerte şi sunt mai puţin exigente ar putea oferi acestei inovaţii susţinerea de care are nevoie. Oamenilor care plătesc să vadă un DJ le pasă mai puţin de autenticitatea fizică a spectacolului.

În plus, Martin explică că, de fapt, este mult mai uşor, tehnic, să implementezi un show cu DJ holografic. „În momentul acesta e perfect pentru DJ, pentru că show-ul lor nu este atât de expresiv. Nu fac play-back, nu prestează în acelaşi fel. Este mai mult despre audio decât despre vizual. Cred că asta o să se transfere foarte uşor. Ăsta ar fi primul gen de eveniment care să se multiplice repede. Când apare Avicii în Las Vegas, el poate să fie şi în Macau, la Beijing, la Paris sau la Londra”. În timp ce Dj-ii îşi fac treaba pe scenă, poţi amplifica spectacolul cu apariţii ale performerilor mai mari decât în realitate.

Ideea evenimentelor simultane în mai multe locuri este exact ceea ce a încercat concertul Monae-MIA. Pe măsură ce evoluează tehnologia şi concertele devin din ce în ce mai bine realizate şi mai realiste, acestea ar putea ajunge în scurt timp evenimente acceptate de publicul larg. Unii experimentează deja cu proiecţii 3D, pe care le poţi vedea din orice unghi. Marin crede că următorul pas o să fie fotorealismul. „E real? Nu e? Nu vei ştii sigur”, explică el.

Cât despre reacţia negativă, Martin se aşteaptă ca aceasta să se reducă şi dă exemple din istorie. „Cu teatrul, aveai nişte actori pe scenă care jucau o piesă. Apoi a apărut o cameră video şi spectacolul a putut fi proiectat pe mai multe ecrane. Au trecut câţiva ani până să se obişnuiască lumea. Nu e real. Nu e o piesă. De ce sunt într-o sală de spectacole şi mă uit la filmul unei piese? Tocmai aia e o formă de artă”.

Valul de spectacole holografice s-a oprit şi a pornit de mai multe ori în ultimii ani, şi a atras critici şi fani deopotrivă. Dar chiar dacă îţi surâde ideea sau nu, inevitabil aceasta va culmina într-o formă mai amplă. „Se va întâmpla cu o regularitate alarmantă”, declară Martin cu convingere. „Morţii chiar se întorc. Se întâmplă sigur”.

Traducere: Ştefan Anghel