Am vorbit cu fanii Beșiktaș despre rolul lor în revoltele din Turcia

Bărbați cu măști chirurgicale și căști de protecție, gonind poliția și fluturând steaguri turcești din vârful unui buldozer pe care tocmai îl porniseră cu o șurubelniță. Cred că e una dintre cele mai distractive și puternice imagini din ultimele două săptămâni de tristețe și violență în Turcia.

Grupul care a pus la cale acest performance de protest a fost Çarşı, galeria de fani ai echipei de fotbal din Istanbul, Beșiktaș. În cea mai mare parte, ideologia membrilor Çarşı e una anarhistă și anti-rasistă. Și toți sunt înnebuniți după al treilea cel mai important club de fotbal după echipele rivale Galatasaray și Fenerbahçe. În noaptea de 2 iunie – a treia zi de război între poliție și protestatari – membrii Çarşı au spart un buldozer care rămăsese pe un șantier în fața stadionului Inönü a echipei Beșiktaș și l-au folosit pentru a împinge tunurile cu apă ale poliției cât mai departe de stadion.

„Puteți să le spuneți tuturor că suntem împotriva demolării stadionului nostru – ăsta e un alt motiv pentru care am folosit buldozerul în noaptea aceea,” mi-au spus membrii seniori ai clubului Çarşı, Ayhan Güner, Cem Yakışkan and Kemal Ulhal, când i-am întrebat de ce se hotărâseră suporterii Beșiktaș să fure buldozerul. Proprietarul buldozerului a fost prietenos cu noi, știi? A venit și ne-a zis: „Fraților, am văzut că mi-ați luat buldozerul. E în regulă.”

Çarşı merg cu buldozerul împrumutat pe străzile din Istanbul

Miercurea trecută, de Miraç Kandili – una dintre cele cinci nopți musulmane sfinte – membrii Çarşıau organizat un eveniment în piața centrală din Beșiktaș, Çarşı, după care și-au luat și numele. Acolo au dat oamenilor gogoși Kandil și au declarat public că sunt împotriva violenței, ținând deasupra unei ilustrații cu simboluri ale păcii o pancartă pe care scria „Fie ca Allah să ne accepte rezistența”. A fost un gest plin de tact într-o perioadă în care guvernul acuza protestatarii că ar fi extremiști și infractori – sau, în cuvintele prim ministrului Recep Tayyipp Erdogan – „lipsiți de Dumnezeu”.

Deși refuză în continuare să vorbească cu presa turcă și sunt retrași, am reușit să vorbesc cu membrii  Çarşı pe Skype la o zi după eveniment. Am așteptat în fața camerei până s-au făcut aranjamentele: Ayhan, Cem și Kemal s-au așezat în mijloc, înconjurați de egalii lor mai tineri – un aranjament obligatoriu pentru menținerea obiceiurilor Çarşı.

Membrii Çarşı cu gogoșile păcii

În scurt timp am aflat că membrii Çarşı erau bine pregătiți pentru revoltele sociale fără precedent. Sunt deja obișnuiți cu gazul lacrimogen și celelalte tehnici de oprimare ale poliției. „Avem experiență cu gazul lacrimogen,” mi-au spus ei. „De asta putem sta în primul rând cu bannerele noastre. Ne bagă gazul lor pe gât de două ori pe săptămână. Ne gazează la meciuri, la jocurile de handbal, de baschet…”

Ultima ciocnire între suporteri și poliție a avut loc acum câteva săptămâni, înainte de ultimul meci din sezon, când poliția a asediat cu gaz zona din jurul Çarşı. Pentru a distanța fanii echipelor rivale și a preveni haosul dinaintea jocului, poliția turcă a luat decizia de a arunca canistre cu gaz lacrimogen fără țintă, de parcă ar fi încercat să omoare un roi de viespi cu insecticid. „Spray-ul cu piper e parfumul fanilor Beșiktaș,” îmi spun membrii Çarşı zâmbind mândri.

Incidentul cu buldozerul nu e neapărat unul neobișnuit pentru fanii Çarşı și nici pentru restul fanilor Beșiktaș. Le place să joace des feste altor echipe. Cu o altă ocazie, înainte de un joc între Beșiktaș și Fenerbahce, câțiva fani Beșiktaș undercover i-au abordat pe fanii Fenerbahce în fața stadionului. Le-au spus că făcuseră un banner pentru Ariel Ortega – jucătorul cel mai de preț din Fenerbahce pe vremea aceea – dar că nu aveau bilete să intre meci. I-au rugat pe fanii Fener să țină ei bannerul în locul lor, iar ei au fost de acord.

Cu câteva minute înainte de începerea meciului, bannerul era arborat sus în standul Fenerbahçe până când fanii și-au dat seama că țineau un semn pe care scria „Cobarde Gallina Ortega” ceea ce însemna „Ortega e un papă lapte”. Bannerul avea conotații politice, criticând declarația lui Ariel Ortega în care acesta spunea că se va întoarce acasă în Argentina dacă va izbucni un război în țările vecine cu Turcia – o teamă pe care jucătorul și-a exprimat-o în februarie 2003, chiar înainte ca trupele aliate să invadeze Irakul.

Pe un alt banner de-al lor, conceput după moartea lui Michael Jackson în 2009, scria: „Cel care a trăit jumătate din viață negru și cealaltă jumătate alb, marele Michael Jackson, simbolul Beșiktaș, să se odihnească în pace.” În caz că nu sunteți la curent cu echipamentul cluburilor de suporteri din Turcia, comparau cele două faze rasiale diferite ale lui Michael cu echipamentul alb-negru al echipei Beșiktaș.

Dar dincolo de umor, membrii Çarşı au un atașament puternic și romantic față de echipa lor adorată, pe care îl exprimă adesea în versuri. Unul dintre imnurile lor – „Vom avea zile frumoase, copii, vom avea zile însorite” – e un citat din poetul Nazim Hikmet, care și-a petrecut aproape toată viața în închisoare și în exil din cauza credințelor lui politice. Mi-au spus că dragostea lor pentru Beșiktaș se bazează pe ideea că „a iubi e mai elegant decât să fii iubit.”

Fondat în 1982 de către „Optik Başkan” (un pseudonim pentruMehmet Işıklar) și Cem Yakışkan în centrul orașului Beșiktaș, Çarşı își are originile într-un grup tradițional social, de stânga, compus din membri ai clasei muncitoare. Membrii cu care am discutat, povesteau despre Optik Başkan – aka Ultimul Huligan, care a murit în 2007 – cu dragoste și respect. Bașkan a fost un stângist care a devenit profesor de istorie în Ankara după absolvirea facultății, dar până la urmă și-a părăsit funcția pentru că nu suporta să fie departe de iubitul lui Beșiktaș.

Pe la sfârșitul anilor '70, când stadionul Inönü găzduia echipele Beşiktaş, Galatasaray and Fenerbahçe (stadioanele ultimelor două echipe erau în renovare), Optik Bașkan făcea parte din miezul grupului Beșiktaș care își petrecea nopțile în jurul stadionului  Inönü pentru a păstra cele mai bune locuri – o perioadă de violență a scaunelor care a fost denumită „Războiul Inönü”. După lovitura militară din 1980, violențele s-au intensificat până când cele trei echipe au ajuns la un armistițiu. „Am făcut un armistițiu cu celelalte echipe mari în 1995,” mi-au spus Çarşı. „N-am mai avut probleme de atunci – presa face să pară că ar fi probleme. Acum am schimbat violența pe umor.”

Deși în zilele cu meciuri există tensiune în aer, oamenii au început să asocieze grupul cu un anumit nivel de tandrețe. Fac glume de genul: „Se întâmplă un scandal în cartier? Nu chem poliția, îi chem pe Çarşı.”

Această atitudine izvorăște din nesiguranțele pe care le întâlnești des la oamenii care trăiesc în sânul unor democrații disfuncționale, în care legea nu se aplică. În astfel de cazuri, protecția și ajutorul sunt căutate în altă parte – iar masculinitatea puternică și protectoare, ca în cazul Çarşı, e o trăsătură atrăgătoare. În mod ironic, pe aceeași logică e considerat Ergogan un lider carismatic de către musulmanii de care se presupune că are grijă – aceiași cetățeni care au fost oprimați de elita secularistă în trecut. Dar Çarşı sunt prea serioși și modești ca să li se urce la cap simpatia cetățenilor și mai au și credințe socialiste.

Pe Skype mi-au spus: „Ani de zile am avut atitudinea 'Çarşı e împotriva a orice'. Apoi am hotărât că grupul Çarşı e și împotriva lui însuși, pentru că am vrut să arătăm - și să ne dovedim nouă – că avem o democrație internă puternică. Suntem și împotriva noastră.” Această atitudine a dus la dezmembrarea temporară a grupului în 2008, când au simțit că popularitatea tot mai mare și interesul în legătură cu ciocnirile lor dinăuntrul  Çarşı umbreau echipa de fotbal pe care o iubeau.

Susțin că sunt apolitici, dar au, fără dubiu, conștiință politică. „Nu suntem asociați cu niciun partid politic, singurii pe care îi susținem sunt Beșiktaș,” mi-au spus. „Îi protejăm pe cei oprimați, pe cei care nu se pot face auziți. Susținem tineretul, vrem o trecere la o democrație mai modernă și mai puternică.”

Un articol din New Yorker din 2011 numea standurile galeriei Beșiktaș „singurul loc în care problema cu armenii e rezolvată – o declarație care făcea referire la stereotipul că armenii din Turcia [două țări care nu au avut o istorie prea prietenoasă] susțin echipa Beșiktaș.” I-am întrebat pe membri despre imaginea pluralistă a grupului Çarşı și despre faptul că unul dintre cei mai importanți membri, Alen Markaryan, e de origine armeană. „E un mesaj,” mi-au răspuns. „Dinamica noastră interioară e foarte intensă. Suntem echipa poporului, stângiștii noștri sunt populiști, naționaliștii noștri sunt populiști, musulmanii noștri sunt populiști – nu există extremiști în Çarşı. Membrii noștrisusțin și protejează poporul, iar Çarşı e o umbrelă sub care poate intra oricine.”

Dar ce ne spune implicarea lor în mișcarea de rezistență? În primul rând, asta nu e prima dată când Çarşı și-au exprimat opinia despre o acțiune de înnoire urbană, așa cum au fost intitulate planurile pentru parcul Gezi. În 2007, au protestat împotriva demolării unui alt monument important al Istanbulului: Teatrul Muhsin Ertugrul. Atunci, în timpul sezonului de fotbal 2005/2006, au colaborat cu Greenpeace pentru a se opune instalării unei centrale de energie nucleară în Sinop (un oraș turc de lângă Marea Neagră) și au organizat demonstrații pe stadionul Inönü. Deci prezența lor la proteste n-a surprins pe nimeni.

Implicarea lor în etapa inițială crucială – și implicarea fanilor altor echipe de fotbal și a oamenilor din mai multe grupuri socio-economice – a confirmat că această mișcare se luptă să fie mișcarea poporului, o mișcare de rezistență seculară care cere libertate și drepturi de bază. Ceea ce o separă de alianțele naționalist-seculariste din trecut.

Implicarea grupului a contribuit la statutul acestei mișcări urbane civice și democrate, care intenționează să unească oamenii din medii diferite al căror interes comun e să protejeze un spațiu cultural public. (Merită menționat că implicarea lor nu a început când poliția și-a făcut drum spre Beșiktaș. În prima zi a protestelor, un grup de fani Beșiktaș au fost în Taksim pentru a salva copacii din parcul Gezi.)

Această mișcare pare un fenomen comunitar, imposibil de redus la un corp politic, și din această cauză, grue de controlat de către politicieni și partidele politice. Iar vocea unită a membrilor Çarşı e considerată imperativă de mai mulți. Ceea ce probabil explică de ce Cem Yakışkan și alți 23 de membri Çarşı care îl respectă au fost reținuți de poliție ieri dimineață.

Au fost reținuți de poliție sub acuzația că ar organiza „un protest cu scopul de a comite infracțiuni și de a jefui.” Grupul a organizat imediat un protest pașnic, le-a spus membrilor să se poarte cu bun simț și au refuzat să se confrunte cu poliția – o continuare a atitudinii non-violente pe care au menținut-o încă din prima zi. „Atâta timp cât ne păstrăm simțul umorului, nu vom înceta să existăm, vom câștiga,” mi-au spus membrii grupului înainte să oprim conversația. „Aceasta e mișcarea poporului, vrem să spunem ce avem de spus, vrem să arătăm că se poate lupta și fără violență, se poate lupta cu umor.”

_Urmăriți-i pe Esra _(@esragurmen) _și pe Ekin _(@eqopeqo)  pe Twitter. Puteți vedea mai multe lucrări de-ale lui Ekin aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Alte articole despre evenimentele din Turcia:

Lupta pentru inima Istanbulului continuă

În mijlocul haosului din Piața Taksim

Avocaţii din Istanbul s-au bătut cu jandarmii turci

Transmitem LIVE din Istanbul

Am fost lovit și arestat de jandarmeria turcă

De la Tahrir la Occupy la Istanbul: O anatomie a protestelor actuale și viitoare

Turcia duce un război invizibil împotriva cetăţenilor ei

Weekendul în Turcia a fost plin de lupte stradale, bucurie absurdă şi excavatoare furate

A șasea zi cu foc, gaz lacrimogen și sânge în Istanbul

Piața Taksim din Istanbul a devenit o zonă de război