Am jucat fotbal printre capre și găini, c-un portar fără o mână

La clubul A.S.F. Frăția București se joacă un fel de fotbal pe maidan, ca în spatele blocului, doar că ceva mai bine organizat. Aici este altfel față de ce vedem la televizor. Nu există vedete, nici mașini scumpe, cu atât mai puțin patroni care învârt milioane de euro și afaceri dubioase. La Frăția jucătorii sunt săraci, doi dintre ei locuiesc la casa de copii, iar patronul echipei spune că pentru el fotbalul e și singura rațiune de a exista, dar și sursa celor mai mari necazuri.

Deși pare greu de imaginat, fotbaliștii ăștia au ajuns subiect pe The New York Times, unde aflu despre egalitatea cu care sunt tratați jucătorii, indiferent de rasă, religie sau dizabilități, și despre prietenia care îi leagă. Așa că merg să mă antrenez cu ei ca să văd care-i treaba. Când jucam eu fotbal, în școala generală, o făceam pentru că mi se părea pe trend. Dar nu am fost niciodată bun la acest sport, întotdeauna eram ales penultimul, pentru că cel din urmă era ușor retardat mintal. O preluare ca lumea nu eram în stare să fac. Mi se spunea picior de lemn, așa că am abandonat repede acest sport. Acum sunt tare curios să văd cum voi fi tratat.

Clubul Frăția se află lângă Uzina Vulcan, undeva în fundul Berceniului. De la capătul autobuzului merg prin noroaie, bâjbâind până la teren; în stânga este fabrica, iar în dreapta o turmă de oi este păzită de doi ciobani. „Ai ajuns greu, nu?" mă întrebă Zamfir, patronul clubului. „De ani de zile încerc să strâng bani ca să repar drumul, dar până acum am reușit doar să aduc niște pietre cu roaba și să le arunc p-acolo." Aflu că sunt patru echipe: una de seniori, una de juniori, una care joacă în liga a patra și una în liga a cincea. Zamfir vrea să mai facă încă două: una de femei și una mixtă. Mă duc în vestiar să mă schimb, dar nu am ghete de fotbal așa că joc în converși; un jucător râde de mine că am „talpă specială cu crampoane de șosetă."

Aime Lema, antrenorul echipei, ne ține o mică ședință înainte să începem. „Cel mai mult contează plăcerea de a juca, pentru că asta te motivează, să dai ce e mai bun din tine. Hai, treceți la încălzire." După o oră de alergări, genuflexiuni, fandări și alte marafeturi d-astea, continuăm cu șuturi la poartă și exersarea paselor. Ne împărțim în două echipe pentru meciul de antrenament. Tudorel, portarul, într-adevăr nu are o mână; nu-mi vine să cred. Aș fi înțeles dacă juca altă poziție, îl ajuta să nu facă henț. Zamfir țipă de pe bancă: „Ce club frumos avem, un portar fără o mână și un manager fără cap, adică eu." Unul dintre jucători ratează golul pentru că Tudorel iese la fix și boxează. Ăla care ratează se enervează - „Băga-mi-aș pula în ea de minge!" Patronul sare de pe bancă, de data asta cu un ton sever, „La gagici faci asta, băi, nu aici!"

În ultimele zece minute, Zamfir mă bagă în teren, chiar dacă i-am tot repetat că vreau să joc, el se tot făcea că nu înțelege. Mă bagă mijlocaș stânga și, în mod neașteptat, îmi iese o preluare. Dar nu știu ce să fac cu balonul – să pasez sau să înaintez? Un adversar vede că sunt total dezorientat și vine spre mine, panică! Așa că dau mingea unui coechipier. Oau, a ajuns unde trebuie. De multe ori mingea iese din teren și nimerește ori un butoi cu apă, ori un aragaz 1 Septembrie, ori se duce în bălării - „cine o dă, se duce după ea." Din nou mingea este pe partea mea. Pun pressing pe omul pe care-l țin, e un tip bine făcut, cu un corp atletic și știe să joace fotbal. Așa că mai mult reușesc să-l încurc decât să fac ceva cu adevărat eficient. Obținem un corner; sar la cap și nici nu ating mingea, în schimb dau în capul cuiva. Gata, se fluieră finalul antrenamentului, așa că merg să vorbesc cu cei trei oameni cheie ai clubului.

Portarul Tudorel Mihăilescu are 48 de ani și lucrează la o firmă de reciclare. Pare un om modest, cu bun simț, cumsecade, dar apăsat de greutățile vieții. A jucat toate pozițiile, dar portar îi place cel mai mult, pentru că îl obligă să-și depășească condiția. Nu s-ar transfera niciodată de la Frăția, pentru că aici are suportul moral și satisfacția de a continua. Portarii lui favoriți sunt Tătărușanu, din România, și Bufon, din afară. Colegii lui de echipă și suporterii spun că apără formidabil, are suflet mare, iar handicapul funcționează ca un motor care îl ambiționează.

S-a transferat la Frăția acum an, de la Prefabricate, pentru că i-a plăcut atmosfera, jucători modești, dar cu caracter și oameni săritori. „La alte echipe românii se uită urât la țigani, îi umilesc și nu îi lasă să joace, chiar dacă au talent. La noi nici nu se pune problema de așa ceva – asta îmi place cel mai mult la această echipă." Îi pare rău că în FRF totul se face pe pile și relații, mai ales la centrele de juniori, unde dacă nu ai bani sau nu ești fiul vreunui primar nu intri în echipă. „Mentalitatea românească este defectuoasă și nu ne permite să avansăm în fotbalul internațional. Trebuie să investim în echipele de juniori, doar așa vom ajunge să avem nume cunoscute internațional."

Tudorel este exigent cu el însuși, spune că din cauza lui au pierdut un meci cu 1-0, deși au dominat toată partida. Singurul lui regret este că nu s-a ținut ca lumea de școală, pentru că a trebuit să-și întrețină familia. La club, cel mai mult îl deranjează când copiilor li se cere cotizație; pe de altă parte știe că patronul Zamfir are probleme foarte mari cu banii și, din păcate, doar jucătorii mai fac chetă ca să susțină clubul. La alte cluburi se dau două sute de lei de căciulă, aici fiecare dă cât poate.

Când vorbește despre Zamfir, lui Tudorel i se înmoaie glasul, ca și cum și-ar aminti de un mare jucător care a apus repede; zice că se zbate în fel și chip, fără să aibă suport material sau vreun sprijin din afara clubului și face totul pentru că are o țaca cu fotbalul. „Nu înțeleg de ce primăria nu ne ajută măcar cu amenajarea drumului de acces, multe mașini rămân împotmolite în noroi, iar părinții se enervează și își duc copiii la alte echipe."

Constantin Zamfir are vreo 50 de ani. E înalt, bine legat și când m-am văzut eu cu el umbla într-un trening ieftin, ca de rapper american din anii '80, plin de pete albe, ca de var. Părinții lui sunt „țărani autentici, care puneau o oala de mămăligă pe masă și o împărțeam în patru, toți frații." Nu împărțeau doar mămăliga. Așa i-a venit ideea când a trebuit să găsească un nume echipei.

Mai tot timpul când vorbește, își bate mecanic vârfurile degetelor, ca și cum ar aplauda cu ele.Este unul dintre cei mai pasionați oameni pe care i-am întâlnit, când vine vorba de fotbal. Iubește atât de mult sportul, încât și-a vândut casa ca să-și ia credite să cumpere terenul din spatele uzinei Vulcan, fiind conștient că banii nu se vor mai întoarce niciodată.

„Am fost naiv, mi-am dat seama că nu fac o investiție, dar asta mi-am dorit. Mai mult de atât nu am ce să dau, doar propria-mi viață." În prezent locuiește în Sălaj, într-un apartament mic, casa socrilor, claie peste grămadă, împreună cu soția și băiatul. „Am jucat fotbal de performanță în divizia B, iar în 2001 m-am decis să-mi fac propriul club. Nu am știu unde să mă opresc cu pasiunea mea, așa că m-a distrus. Pe unii fotbalul i-a ridicat, iar pe mine m-a adus la pământ."

La finalul meciurilor, Zamfir face chetă printre jucători ca să plătească arbitrii, iar dacă rămân ceva bani, îi pune deoparte ca să cumpere benzină pentru mașina de tuns iarbă. „Trebuie să tund terenul de două ori pe lună, iar asta înseamnă o mie de lei, bani dați pe benzină. Tot eu trag și tușa terenului, d-aia sunt așa murdar." Tipul cântă pe la nunți și vinde brânză la un magazin ca să mai facă ceva bani, dar i-au fost furate caprele, iar poliția încă nu a reușit să găsească hoții.

„Am datorii peste datorii, n-am bani să fac gardurile, n-am bani să fac drumul, n-am lumină și în loc de dușuri avem niște butoaie cu apă din puțul pe care l-am săpat. Asta e. Numai Dumnezeu știe cum o s-o scot la capăt." Mi se face milă de el, trebuie să zic ceva, să-i dau un sfat – „poate dacă ați cere bani de la suporteri când vin la meci." A dat din cap că da, dar nu părea foarte convins. Simțeam în vocea lui că mai are puțin și abandonează totul.

Daniel, fiul lui in varsta de 15 ani, nu poate să joace fotbal, deși și-ar dori foarte mult. Are o afecțiune la inimă care îi provoacă tahicardie. Medicii i-au spus că trebuie să fie operat, deși pe moment era stabil. Așa că la un antrenament băiatul a intrat pe teren, i s-a făcut rău și a fost dus la spital. Nici Zamfir nu stă prea bine cu sănătatea, până acum a suferit 13 operații, cele mai multe din cauza accidentărilor.

După ce mi-a povestit toate necazurile lui, l-am întrebat de ce mai continuă. De ce nu vinde terenul ca să-și continue viața în mod normal. „Nici nu mă gândesc! Asta e pasiunea mea și am sacrificat totul pentru fotbal." Nu știu ce să cred, dar am impresia că e mai mult un viciu decât o pasiune.

Aime Lema sau Eme, cum îi spun colegii, are 45 de ani este primul și singurul antrenor de culoare din fotbalul românesc. Joacă la echipa de seniori a clubului Frăția. Tipul e din Kinshasa, capitala Republicii Congo și a venit în România în 1991, ca să studieze chimie industrială. După ce s-a căsătorit a decis să rămână în București, iar în 2000 l-a cunoscut pe Zamfir și a jucat pentru Frăția în liga a patra. Se mai ocupă cu negoțul, nu vrea să spună cu ce, dar are niște magazine prin Constanța.

Pare un tip foarte hotărât, cu o atitudine pozitivă. Cei pe care îi antrenează, jucătorii din liga a cincea, spun că Eme știe cum să țină echipa unită. „Elevii mei trebuie în primul rând să știe următoarea chestie: orice meci îl jucăm pentru victorie. Nu venim ca la plimbare; și când facem egal mă supăr, iar când pierdem îi pun să dea ture de teren tot antrenamentul." Nu îi place mentalitate românească de tipul „merge și așa" și detestă cumetria care există în fotbalul care se joacă în FRF. Mi-a spus că următorul sezon va fi unul foarte bun pentru jucătorii echipei Frăția. „Nu concep să terminăm sub locul trei, avem băieți talentați și suporteri care ne impulsionează să dăm pe teren tot ce avem mai bun."

Plec odată cu Tudorel și avem noroc să ne ia un coechipier cu mașina. Portarul arată spre teren și-mi zice că plasele sunt rupte pentru că sunt vechi și au putrezit de atâția ani: „Oricine poate să ne ajute cu ceva, orice, este binevenit." Nu știu dacă echipele vor triumfa, dacă Eme va scoate din băieți niște lei neînfricați saudacă pe Zamfir o să-l lase nervii, iar clubul va dispărea așa cum marile pasiuni idealiste sfârșesc.

UPDATE: Textul a câștigat o bursă la concursul de jurnalism sportiv treizecizero.ro, la secțiunea reportaj, sponsorizat de BRD.

Urmărește-l pe Matei pe pagina lui de Facebook.

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai citește despre fotbalul românesc:
Echipa de imigranți FC România va juca în cupa Angliei
România a câștigat titlul la Homless World Cup 2013