​Am revenit la terapie, pentru că vreau să fiu fericită ca toți ceilalți

Sunt deprimată de când mă știu. Imediat ce mi-au tăiat cordonul ombilical și m-au așezat într-un pat de spital, am declarat fără cuvinte: „Sunt acasă." Și acum cobor din pat doar în caz de urgență. Prefer să-mi fac treburile importante (evitarea lucrului, împinsul pisicii cât colo și privitul vieților oamenilor pe Instagram) în timp ce lenevesc.

Scuza anterioară pentru care zăceam în pat toată ziua cu perdelele trase (pentru că încercam să evit să mă uit la panourile publicitare cu James Spader și pălăriuța lui) a expirat. Au scos ăștia reclamele. Și totuși continui să zac toată ziua în pat cu perdelele trase.

Nu mă ajută nici faptul că situația actuală a carierei mele e deprimantă la modul organic. Am 31 de ani, n-am copii, locuiesc singură și nu am reprezentare profesională. Nici măcar nu pot obține un job de scris emisiuni pentru televiziunea prin cablu. Nici nu-mi permit să plătesc cablul, apropo. Săptămâna trecută mi-am futut umărul când am căzut pe scări în timp ce executam un dans interpretativ pe o versiune a cântecului Hotel California pe care am făcut-o mai sinistră (i-am adăugat lanțuri și citate din Charlie Sheen). Într-adevăr, sunt albă și trăiesc în America, dar în mod inexplicabil, asta nu e de ajuns cât să mă facă să privesc viața ca pe un dar prețios.

Tot ce am făcut săptămâna trecută (în pat, evident) a fost să mă masturbez și să citesc The War for Late Night, o carte neinteresantă despre dezastrul din 2009 de la emisiunea Tonight Show. Dacă aș fi murit și medicii ar fi găsit vibratorul lângă cartea pe a cărei copertă e o imagine fotoșopată mediocră cu Conan O'Brien și Jay Leno urlând unul la altul, mi-aș fi dorit să mor de două ori. Odată, în timp ce mă masturbam, am făcut greșeala să deschid ochii și am văzut fața umflată a lui Leno care se holba la mine. În momentul acela mi-am dat seama că am nevoie de ajutor.

Venise timpul. Am hotărât să mă întorc în terapie. Am sunat la MediCal (mersi, Obama!) și, după o după-amiază petrecută cu jazz ușurel, am stabilit o întâlnire cu furnizorul cel mai apropiat, numit Asian Pacific Counseling and Treatment Centers. „E ok dacă nu sunt asiatică?" Am întrebat-o pe femeia de la celălalt capăt al liniei. „Terapeuții vorbesc engleza", mi-a răspuns.

Am ajuns la ei și mi-am zis că o să fiu cât mai deschisă. Am fost așa de deschisă încât am plâns în timp ce completam hârțogăraia. Ca să știe că nu-și pierd timpul cu mine! am gândit în timp ce udam cu lacrimi înțelegerea.

Am continuat să plâng intermitent în timpul ședinței, la diverse nivele de intensitate. Când terapeuta mea, o femeie cu adorabilul nume de Zoey, m-a întrebat care îmi sunt punctele forte, am început să plâng instant. Dacă aș fi avut o părere pozitivă despre mine, de ce căcat aș mai fi venit aici?

„Sunt… amuzantă?" am zis ezitant, în timp ce ea nota asta foarte serios într-un caiet. „Altceva?" m-a întrebat. „Ăă… ăăăă", am murmurat, cu mintea goală. În momentul acela nu mă puteam gândi la nimic remarcabil despre mine. Nu e de mirare că te afli aici, amărâta pulii, m-am gândit. „Sunt… o șoferiță bună?" A notat și asta.

După ce am stabilit că am două calități, am trecut la problemele de familie. „Îmi poți spune câte ceva despre tatăl tău?" m-a întrebat.

„Căcaaaat", i-am răspuns. „Cât timp ai?"

„O oră", mi-a zis, cu ochii la ceas.

Atunci i-am zis despre tata. Mi-am dat seama că îi voi aduce multă lumină în viață cu anecdotele proaste ale tatei pe care aveam de gând să i le spun în săptămânile următoare. Ochii i s-au aprins de bucurie perversă când i-am povestit ocazia în care tata a scrijelit cuvântul FUCK pe o mașină care parcase prea aproape de Volvo-ul lui. Ar trebui să mă plătească ea pentru comorile pe care i le împărtășesc!

Am plâns și am plâns și iar am plâns. Nu știu dacă din cauza naturii sfâșietoare a camerei (un birou bej tern cu mobilă murdară și un citat inspirațional despre puterea dragostei pe perete), din cauza faptului că lacrimile mi se păreau obligatorii în terapie pentru că asta fac oamenii la terapie, din cauză că urăsc să vorbesc despre mine sau din cauza hipersensibilității mele. Probabil o combinație din toate patru.

La urma urmei, era prima mea ședință, o ocazie să mă prezint înainte să-mi povestesc problemele. Am plâns când i-am zis cât de bătrână e mama. Am plâns când i-am spus ce am studiat la facultate. Am plâns atât de mult încât mi s-au umflat ochii și nu-i mai puteam deschide. Când am ieșit din cameră la lumina zilei, mi s-a părut insuportabil. A trebuit să mă întind în mașină un pic înainte să străbat cele două străzi până la mine acasă și să mă bag în pat.

Scriu asta, dragă cititorule, din confortul patului meu. Oare o fi bine? Probabil că nu. O să mă dau jos din pat azi? Doar obligată. Într-o bună zi, poate voi reuși să mă dau jos de bună voie. Ăsta e scopul. Sunt plictisită să mă simt obosită. Nu vreau decât să fiu fericită, așa cum par cei din jurul meu. A, și să mi-o trag. Nu pare așa de greu.

A, și dacă te bate gândul să intri în terapie, uite un pont. Se pare că dacă răspunzi la întrebarea „Ai avut gânduri sinucigașe?" cu „Toți avem, nu?", angajații din domeniul sănătății mintale vor lămuriri suplimentare. Poate vrei să-ți pregătești răspunsul din timp.

Urmărește-o pe Megan Koester pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multă terapie psihologică:
Fotografia ca terapie pentru obsedații de „Candy Crush" Să fie ecstasy soluția pentru anxietate și autism? Adolescenții americani sunt închiși în centre de reabilitare abuzive Ayahuasca te face să plângi, să vomiți și să te simți minunat