Foto

Fotografii cu drumeții montane din România comunistă

Vali Pană a început să fotografieze tot ce mișcă din 1973.

de de Vali Pană, text de Mircea Topoleanu
29 Aprilie 2016, 11:25pm

Am văzut prima oară fotografiile lui Vali Pană pe Facebook. Mi-au atras imediat atenția pentru că erau făcute într-o Românie din care eu nu aveam prea multe amintiri. Așa că am vorbit cu el și ne-am întâlnit la un ceai.

Vali Pană a studiat la Institutul Politehnic București, a făcut armata la Misiuni, a lucrat în domeniul industriei aviatice și a avut mereu cu el un aparat de fotografiat la fiecare ieșire în țară cu bicicletele.

VICE: Cum ați descoperit fotografia?
Vali Pană: A fost un mare noroc al vieții mele, am descoperit-o singur. În facultate aveam un coleg care tot insista să mă învețe fotografie, dar eu eram cu bicicleta. Mi-a zis o dată, de două ori, nu a mai insistat omul. Când am terminat in vara lui '73, cu o medie foarte bună, tata mi-a dat o mie de lei. Vorbisem cu un prieten să mergem la mare, era prima oară. Erau mulți bani. 

Cu vreo două zile înainte de plecare, mă gîndeam că pierd mult timpul, cu băieții la bloc, cu bicicleta, aveam impresia că trece fără folos. Și mi-a venit în cap ideea să-mi cumpăr un aparat și să mă apuc de fotografie. Exista o preocupare pentru imagine, cumpăram reviste, le decupam, dar niciodată nu m-am gândit că o să fac fotografie. Mi-am cumpărat primul meu aparat, un FED3 rusesc, la 800 de lei, și de restul am luat filme. Nu am mai plecat la mare.

Primul film l-am făcut în aceeași zi. La 11 mi-am cumpărat aparatul, am mers apoi cu bicicleta cu un prieten în Herăstrău, am făcut tot filmul și a doua zi l-a developat un prieten de la bloc. Pentru mine a fost un șoc imens, mi-a plăcut atât de mult încât m-am dus imediat și am cumpărat tanc de developare, substanțe, termometru, tot ce trebuia și începând cu al doilea film până azi mi-am developat singur filmele. Niciodată nu a mai scăzut interesul pentru fotografie.

Cum a fost cu muntele și drumeția?
Încă de mic îmi plăcea să merg în pădure și nu-mi mai venea să plec de acolo. Și urmăream trenurile și mașinile pe șosea. Dar mult mai târziu am înțeles și conștientizat că îmi plăcea să călătoresc.

În '74 am făcut armata. Am avut noroc că am fost cu niște băieți cât de cât educați și instruiți. Terminaseră automatică, matematică, electronică și fizică. Eram la Misiuni, aici lângă București, la Măgurele. L-am întrebat pe unul din ei unde să merg eu pe munte. Mi-a zis să merg pe Retezat, cel mai frumos munte din România. Mi-a adus hărți turistice, am mai vorbit cu el. Am hotărât ca pe 27 august, a doua zi după eliberare, să plec cu un prieten în Retezat.

Pe 26, după amiaza, ne-am cumpărat rucsac, bascheți, conserve, hărți. Pe 28 seara am plecat spre Petroșani, în prima mea ieșire pe munte. Mi s-a părut extraordinar, aerul, rțurile, toate lacurile. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că aveam sânge pe tălpi pentru că plecasem în bascheți. Apoi am mers la Sibiu, despre care auzisem că este un oraș superb.

Tot în '74, în toamnă, a fost și primul meu drum cu bicicleta la munte, la Cheia. Îmi propusesem să mergem până dau de munți. Am plecat la 4:30 dimineața. Am ajuns unde-mi propusesem, la Suzana, dar nu erau munți așa cum îmi imaginam eu.

Cine mergea pe munte atunci?
Exista o mentalitate cum că cei care merg pe munte sunt oameni deosebiți. Într-adevăr, erau niște oameni interesanți, în a căror companie îți plăcea să stai. Aveau povești frumoase, nu erau încrezuți și erau ușor abordabili, te ajutau la nevoie. Dar exista și categoria bețivilor și pantofarilor, care făceau de râs această comunitate. Veneau să bea în cabane, nu exista seară fără urlete și cântece la corturi și a doua zi dormeau până la prânz, când o luau de la capăt.

Dar nu mergeam doar pe munte, aveam un centru de interes acolo, dar ne plimbam în jurul lui - făceam autostopul, mergeam cu camioane, vedeam sate, orașe, locuri, noi nu ne cunoșteam țara, atunci o descopeream.

Noi mergeam în grupuri mici pe munte, de obicei doi. Urcam unde ne propuneam, puneam cortul și mâncam, ne plimbam în jur să facem fotografii și reveneam la cort. Mă interesa mai mult peisajul de munte, dar acum nu aș mai ierta nimic, aș fotografia tot ce văd.

Cum ați continuat cu fotografia după 89?
În '90 încă eram în Fabrica de Avioane, dar eram dezamăgit și puțin plictisit. Și în iulie '90, un prieten care lucra la ziarul comunității germane din România m-a sunat și mă-ntreabă „Mă, tu mai faci fotografii? Am avea nevoie de un fotograf." Prima fotografie pe care a trebuit s-o fac era o coadă la alimente. Am ieșit eu în oraș, am făcut poza și mi-au propus să lucrez la ei. Pentru mine a fost o mare surpriză și o ofertă greu de refuzat: să-ți apară numele într-un ziar, să fii fotojurnalist, eu citisem depre fotografii de război, despre fotografii americani de la revista Life, eram tobă. Dar am luat decizia mai târziu, după ce am discutat cu soția. De la 1 februarie '91 am început să lucrez ca fotograf.

Care e tipul de fotografie care vă atrage cel mai mult?
Mi-a plăcut mereu fotografia cu aspect social, fotografia life style, de stradă. Asta m-a atras mereu, eu nu-i consider pe fotografii de studio fotografi. Sau pe cei de modă. Pentru mine fotograful este cel care lucrează cu realitatea.

Rolul unei fotografii este să arate realitatea, așa cum e ea. Nu ai voie să intervii cu nimic. O fotografie nu poate să nu fie obiectivă, dar poate să manipuleze tema. Tot ce vezi există în realitate. O fotografie este onestă când nici nu diminuează un fapt, nici nu îl exagerează.

Mai jos ai mai multe fotografii din drumețiile astea montane. 

Vezi mai multe fotografii din România:
Fotografii cu apartamentele burlacilor români 

Fotografii cu evenimentele care au marcat România anului 2015 

Fotografii cu decadența stațiunii Băile Herculane

Tagged:
Romania
Fotografie
Fotograf
Vice Blog
VALI PANĂ
drumetii montane