Cum să falsifici sute de milioane de euro și să nu faci nicio zi de închisoare

Goana lui Frank Bourassa după bani l-a împins să devină „cel mai mare falsificator din lume”, după cum se caracterizează. A reușit să printeze circa 250 milioane de dolari (aprox. 227 milioane euro) falși. În ciuda aventurii sale extraordinare, și absolut ilegale, e un om liber.

M-am întâlnit cu el în orașul lui natal, Trois-Rivières, din provincia Qeubec, Canada, la un bar care pare să-i poarte numele. Dar angajații de la „Les Contrebandiers" („Contrabandiștii”, în franceză) nu-l recunosc pe omul pe care-l servesc. Bourassa pune asta pe seama faptului că mediatizarea (destul de intensă) a aventurilor lui a apărut în principal în Statele Unite, în engleză.

„Faza ciudată e că la mine în oraș nu prea se știe, fiindcă aici viața e în franceză, iar engleza nu prea pătrunde în genul ăsta de lume insulară pe care-o avem noi în Quebec.”

Asta e viața lui Bourassa acum: o existență liniștită și modestă într-un oraș mic, care se-ntinde de-a lungul râului Saint Lawrence.

Înainte de liniștea de acum, fostul infractor de carieră punea la cale un plan care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. „Tocmai mă oprisem la un semafor pe roșu și m-am gândit că ne trezim dimineața ca să vindem un produs, să oferim un serviciu – dar scopul e mereu să faci mai mulți bani.”

Așa a venit și miza: „De ce să nu elimini toți pașii și să faci direct bani – așa rezolvi problema. Toate iritările, toate complicațiile și problemele pe care le-avem în viață, la serviciu, n-o să le mai am de-acum înainte.”

Ani de zile, Bourassa s-a documentat pentru plan, a studiat meticulos caracteristicile de siguranță ale bancnotei americane și a contactat sute de furnizori de hârtie ca să găsească pânza perfectă pentru ce urzea.

„Chiar sunt de speriat, când vine vorba de documentare. Cu samba? Nu prea le am, dar cu documentarea? Am stat mii de ore. A trebuit să găsesc rețeta, ingredientele, componentele și locul unde s-o fac. A trebuit să apelez la un furnizor care să-mi producă rețeta fără să pară că e o rețetă pentru hârtia de bani.”

După luni de zile de trimis mailuri, Bourassa a găsit, în cele din urmă, o tipografie din Europa dispusă să-i livreze comanda, deși el susține că habar n-aveau de scopul final al planului. Despre momentul în care pachetele au ajuns la destinația lor spune că e „de departe cea mai fericită zi din viața lui”.

A fost și cea mai stresantă. „Până la faza asta nu vorbisem cu voce tare cu nimeni, pentru că înregistrările cu voce sunt dovezi solide împotriva ta la tribunal. Am făcut totul pe mail și din momentul în care au luat hârtia și-au trimis-o, habar n-aveam dacă sunaseră sau nu la FBI.”

A fost un chin să ridice comanda de hârtie din portul Montreal – și a necesitat trei zile de supraveghere, numeroși complici și o schimbare de vehicule, ca să-și acopere și mai bine urmele.

Am stat cu Frank într-un separeu întunecos, departe de ceilalți clienți din bar – oamenilor obișnuiți, fără cazier, le spune „oameni legali” – și a enumerat nenumăratele măsuri de siguranță despre care zice că nu multă lume s-ar fi gândit să le pună în aplicare.

„Trebuie să transferi [hârtia] pe un alt palet, pentru că s-ar putea să aibă microfoane. Dar odată ce l-am pus în alt camion și l-am adus la tipar, atunci, nimic nu mai putea să mă oprească, era imposibil.”

Motivul pentru care a tipărit 250 de milioane de dolari e pur și simplu că asta era cantitatea minimă de hârtie pe care ar fi fost dispusă compania s-o producă, astfel încât să poată justifica întrebuințarea unei noi rețete. În plus, e el genul ăla de om. „Dacă tot o făceam, aveam de gând s-o fac pe picior mare și ca lumea, pentru că dac-o faci pe picior mare, trebuie să fie treabă bună.”

Preț de câteva luni, Bourassa a trăit în lux, dar a păstrat aparențele unui stil de viață auster, ca să nu riște să atragă atenția. „[Afacerea] mergea brici. Am început cu clienții mei, o comandă mică de vreo 700 de mii de dolari aici și-apoi… La început erau mostre, pe care să le poată plasa la oamenii lor, voiau să vadă totul, să verifice totul. Și, după teste, mă sunau înapoi.”

La modul ideal, trebuia să convingă cel mai mic număr de clienți cu putință să cumpere cele mai mari sume de bani, pe care le vindea cu 30 de dolari pachetul de o sută. Dar, în căutarea de clienți noi, a ajuns direct în brațele unui polițist sub acoperire, care a pus rapid punct afacerii lui înfloritoare.

„Toate merg bine și-apoi îți bate cineva la ușă — și, bum! — ți se prăbușește toată lumea. Pe bune, se-ntâmplă toate-n aceeași secundă.”

Bourassa era acum la mila RMCP (Royal Canadian Mounted Police) și a Serviciului Secret al Statelor Unite. Cel din urmă cerea, în mod evident, extrădarea lu. Asta, zice el, a fost cel mai mare coșmar al lui.

„Atunci, gata, chiar s-a terminat, a fost sfârșitul lumii pentru mine. Te duci în State, ești departe de casă, nu primești vizite. N-aveam să-l mai văd niciodată pe tata, avea să moară fără să-l mai văd niciodată. A fost o catastrofă totală pentru mine.”

Cu ajutorul unui tip pe care-l descrie drept „cel mai bun avocat din lume” și cu un strop de noroc, Bourassa a reușit, în cele din urmă, să reducă acuzațiile și să primească protecție împotriva ordinului de extrădare. Totul s-a redus la o unică măsură de siguranță: când a livrat o tură de bancnote false, în timp ce se afla sub supravegherea poliției, s-a băgat într-o zonă ascunsă și, ca atare, n-a fost văzut niciodată cu prada în mână.

Avocatul lui a susținut că scăparea asta anulează mandatul inițial de percheziție, iar Frank Bourassa a împins negocierile și mai departe când s-a oferit să predea bani falși încă nedescoperiți în valoare de 200 de milioane de dolari.

În cele din urmă, a ispășit o sentință de șase săptămâni și a plătit o amendă de 1 350 de dolari.

Amenda, zice el, e pentru cantități mici de substanțe ilegale. „Au găsit droguri la mine-n mașină, pentru că iau tot soiul de oameni cu mașina – știu că pare o minciună, dar eu nu iau nimic – și-au găsit tot felul de chestii de a căror existență habar n-aveam, cantități microscopice de ce-o fi fost, o pastilă căzută pe jos.”

În barul în care am stat, pe zidul acoperit cu cărămidă falsă, erau pozele din arest, înrămate, ale lui Lucky Luciano, Arnold Rothstein și Al Capone – toți infractori celebri, toți tipi care-au stat mult și bine la închisoare sau care au suferit morți violente.

Bourassa simte că a câștigat: și-a salvat viața, libertatea și poate și o parte din bani. Circa 50 de milioane de dolari n-au fost găsite niciodată.

„Tot ce pot să zic, în afară de faptul că-s bine ascunși, e că nu mă grăbesc să-i scot. La un moment dat am zis că-i la 50 de pași de stejarul cel mare, dar, nu, nu pot să-ți zic. Mister.”

L-am întrebat dacă nu cumva pentru ce-a făcut merita o pedeapsă mai aspră. „Bună întrebare. Păi, un om obișnuit ar zice, probabil, că da. Dar, nu știu, m-am asigurat că nu fac rău nimănui, dar am făcut rău guvernului și guvernul reprezintă poporul, să zicem.”

După părerea lui, infracțiunea lui n-a prea făcut victime, din moment ce majoritatea banilor erau trimiși peste hotare, către clienți din Asia, Africa și Europa, ca să evite înșelăciunile împotriva americanilor.

„[Americanii] sunt printre cei mai mișto oameni de pe planetă, dar îi trage în piept guvernul, e vai și amar de ei”. A dat exemplu lipsa de acces la îngrijiri medicale gratuite. „N-am vrut să-mi fac o rețea de clienți care să cheltuiască banii ăștia în Statele Unite, pentru că așa merge treaba cu banii falși: cine se frige cu ei, îi pierde. Oi avea eu multe defecte, dar n-am de gând să trag lumea-n piept, să fur și să fac rău cuiva. Dar să fac ceva împotriva guvernului – cu asta n-am mari probleme.”

E aproape imposibil să dai de urma banilor pe care i-a vândut, așa că Bourassa n-are de unde să știe dacă n-au fost folosiți pentru alte fărădelegi, deși „mă îndoiesc că au ajuns la biserică”.

Frank Bourassa oferă acum consultanță companiilor care vor să scape de falsificatori. Nu se bucură de libertate totală. E protejat de extrădare doar dacă rămâne în Canada și tot nu știe să spună dacă e supravegheat sau nu.

Bourassa a zis însă că ar fi pierdere de vreme să-l mai supravegheze. „N-aș mai pune mâna pe o bancnotă falsă de 20 de dolari nici să mă pici cu ceară. Niciodată-n viață.”

Ar mai face același lucru, dac-ar putea s-o ia de la capăt? „Da, sunt fericit. Am făcut treabă bună.”

Ani mai târziu după ce povestea lui Frank a devenit publică, Netflix a preluat serialul Casa de Papel și-a pus lumea în fața unei dileme: e furt dacă falsifici bani? Bine, în serial subiectul e un pic diferit. N-au falsificat bani, ci au printat direct la monetărie. Dar nu-s și banii falși tot o printare similară?

Până la un răspuns definitiv, mai poți trece un serial pe listă: Good Girls de pe Netflix, unde niște mame din Canada printează bani falși în garaj și mai fac și niște trafic de droguri ca să se ajungă cu banii și cu adrenalina.