Ce spune poza ta de profil de pe Facebook despre tine

Nu știu despre tine, dar, în ceea ce mă privește, bucăți întregi, fragile, dar importante din personalitatea mea sunt construite în jurul Facebook-ului, acceptarea pe care-o primesc și activitatea pe care-o întrețin pe o platformă de social media care-mi bântuie viața de vreo zece ani încoace. Wow, îmi… îmi amintesc…

Îmi amintesc prima zi în care am avut cont pe Facebook. Cerul era albastru și pătat cu lumina soarelui. Pe cer pluteau nori albi. Eram la universitate, plin de speranță și șanse. „O să-mi plătesc datoriile înainte să mor!", spuneam. „Hah, licența în lingvistică o să mă ajute să am un venit sigur tot restul vieții mele de adult!" Prietena noastră Jane, care stătea mai jos pe stradă și avea Wi-Fi (la noi în casă nu voia nimeni să se ocupe de Wi-Fi, așa că nu aveam Wi-Fi) ne-a ajutat pe toți să ne facem conturi. „E ca un site", ne-a zis, „pentru toate pozele tale de la chefuri." Ne-am îndrăgostit instantaneu de Facebook. Albastrul, albul, conexiunile. În fiecare zi mai apărea o notificare de „prietenie", un alt album cu poze de noaptea trecută. „Trebuie să-ți pui o poză de profil", a explicat Jane. Și așa că mi-am pus. M-am gândit îndelung la ce să aleg, am trecut prin toate cele cinci poze cu mine pe care le aveam pe vremea aia. Am stat. Am stat pe vine. Am analizat opțiunile pe care le aveam în fața ochilor. Și asta. Asta a fost cea mai bună reprezentare a ceea ce sunt și ce reprezint.

Nu, nu e mă-ta mare, proaspăt ieșită din operația de cataractă care i-a schimbat viața, în sfârșit în stare să vadă prin vălul încețoșat care i-a stricat ultimele șase luni din Countdown: e Joel Golby, în vârstă de 20 de ani, țărănoiul care poartă cardigan și ochelari-de-soare-înăuntru-la-un-chef-acasă-la-cineva. Hai să ne mai uităm și la alte momente importante de-a lungul anilor, nu?

Uau, alte… amintiri precoce și deloc jenante cu prietenii mei. Doamne, îți aduci aminte de vremea-n care era o treabă să porți insigne pe tricouri? Nu, ai dreptate: n-a fost niciodată o treabă. Dar întotdeauna trebuia să le desfac înainte să-mi bag tricourile la spălat, ca să nu ruginească. Ce vremuri nebune. Ce vremuri nebune, nebune.

În fine, acum că m-am băgat singur în povestea asta cu adusul la lumină a unor poze de profil pentru Facebook, antice și penale, hai să ne-aruncăm cu capul înainte în ale tale. E doar o poză cu tine, așa-i? Doar o mică emblemă curajoasă, care te pune în valoare, le arată celorlalți care-i faza cu tine. O simplă reprezentare pătrată a sinelui. N-are rost să ne punem așa serios pe treabă, nu? N-are rost. N-are rost. Dar hai s-o facem oricum.

Lucrezi la VICE ca redactor de social media.

Sunt 100% sigur că dacă-ți trimit vreun SMS cu orice veste proastă (am rămas fără job sau ceva, mi-a ars casa din temelii, mi-au murit toți cei 18 câini preaiubiți într-un atac) o să-mi răspunzi cu cel puțin două emoticoane sumbre și cu cuvântul „păpușa" folosit cel puțin o dată.

Pur și simplu nu poți să treci peste acea unică dată când te-ai distrat.

Ești persoana aia care zice „bem?", pe jumătate în glumă, la cinci fără cinci în fiecare zi. Lumea-i ocupată, toți au planuri. Evident că au planuri. Au planuri mai mari decât să-și petreacă seara și să dea un milion ca să se semi-amețească cu un coleg de job pe care abia dacă-l plac. Urli prin încăpere, apelezi la toți, pe rând, cu disperare, hai, cineva, vă rog: „Dan? Bem? Jenny? Bem? Haide, Aoife: bem?" În sfârșit e vineri, e a doua zi după salariu, toată lumea vrea să se ducă să bea. Insiști să nu se ia în calcul barul din zonă, care-i la un minut de mers pe jos de serviciu, ca, în schimb, să iei autobuzul spre B@1, unde barmanul a ținut minte atunci, odată, ce vrei să bei. Când, în sfârșit, ajungi la bar (după ce aștepți 40 de minute), comanzi două cocktail-uri, dar ratezi ultimele secunde de Happy Hour, așa că trebuie să dai 90 de ron de pe card, iar pe dinăuntru ești gol și urli, știi, în adâncul sufletului, că nimeni nu te place și poți să auzi ce zic ceilalți, pe sub zgomotul de fundal, super, super nasol, vezi cum șoptesc între ei și-și iau toți pe ascuns gențile și pleacă, pierzi gașca, îi pierzi, n-o să te mai asculte nimeni niciodată, ei nu văd că rugămintea ta fierbinte de a merge la bar e, de fapt, un strigăt de ajutor, că ești aproape dependent de alcool, că ești singur, că, te rog, oricine-ai fi, te rog, ține-mă-n brațe, vorbește cu mine, ascultă-mă și te apleci spre managerul de echipă, cu telefonul deja deblocat, cu camera pornită și zici: „Man, man: îmi faci și mie o poză?" Și pozezi singur, cu un zâmbet mare și tâmpit pe față, nu mai poți să zâmbești cu adevărat în poze de când s-a căscat vidul ăsta în tine, în stânga și-n dreapta ta se topesc două cocktailuri Mud Slides și știi pe loc că aia e, asta e esența ta, asta e ceea ce ești, asta e poza ta de profil pe Facebook.

Ai o aplicație specială pe telefon care-ți spune câte zile mai sunt până la Crăciun și odată ți-ai făcut un blog despre mâncatul sănătos, în care toate cele trei postări importante (martie '14, septembrie '14 și aprilie '15, blogul e azi marcat „în pauză") sunt postări de opt sute de cuvinte despre cât e de important să te îngrijești și ce bine te simți de când nu mai mănânci pâine și apoi aceeași rețetă pentru pesto.

Eșt întotdeauna invitat la nunți, nu? Nu ești niciodată cu vreunul dintre miri, nu ești nici cu belferii, ești doar un invitat, stai acolo în costum sau în rochia ta de gală, ca să dea bine numărul de invitați și, sincer, acum, probabil e din cauză că treci printre potențialii parteneri de nuntă cu așa mare viteză că orice om care-și face planuri de nuntă – nunțile, dar tu n-ai de unde să știi asta, pentru că ești varză, se pun la cale în luni, poate chiar ani de zile – și pentru că orice om care-și face planuri de nuntă nu știe cu cine să te invite la propria nuntă, iată-te cu banala formulare „+1" pe invitație, un figurant în mulțime, îți mănânci mâncarea și asculți discursuri pe care le dau oameni pe care nu i-ai cunoscut sau văzut niciodată și, în secret, te gândești: „Acum, sincer, puteam să fiu și eu implicat în asta, nu?" și, în secret, te gândești: „Mă-ntreb dacă se vor ridica toți în picioare să mă roage să țin un discurs improvizat?" și evident că nu se-ntâmplă așa ceva, așa că pur și simplu te faci praf și dansezi de unul singur și când apar fotografii, ca să surprindă cum se distrează toată lumea voioasă, mai bine decât s-au distrat vreodată-n viață, tu spargi al patrulea zid, te uiți fix la cameră, faci o mișcare de rap, o flotare, ceva, și asta pentru că nu faci față tristei realități care zace-n esența oricărei nunți la care ai fost vreodată, care-i asta: n-o să întâlnești niciodată iubirea, adevărată sau nu, ești singur în universul cel rece, nu poți să iei nimic în serios nici măcar preț de-o singură clipă, nici măcar cei mai buni prieteni ai tăi nu pot să pună bază pe tine. Dar, în același timp: arăți destul de bine, când chiar te străduiești să mai porți și altceva în afară de blugi și tricou, chestie care se-ntâmplă fix o singură dată pe an.

Toată faza cu animalele e să te facă se te maturizezi, să dovedești că poți să fii responsabil, că poți să ții în viață ceva ce, pe bune acum, are nevoie de foarte puțină îngrijire, iar animalul ăla o să te recompenseze cu iubire oarbă, loială și necondiționată, iar tu o să te folosești de iubirea aia, o s-o asimilezi în corp și-o s-o strivești până ajunge ceva urât și negru, o să iei iubirea pe care ți-o poartă animalul ăla și-o s-o transformi într-o sete profundă, josnică, de like-uri pe Instagram. Asta e viața ta acum, în calitate de posesor de animale – îți obligi animalul mai-sus menționat să pozeze pentru selfie-urile tale, chestie prin care spui: eu, de unul singur, nu merit un nenorocit de like pe Instagram. Spui: singurul mod în care pot să dau curs iubirii mele reale și profunde pentru selfie-uri e să distrug însăși ideea de selfie-uri prin prezența animalului meu de companie. Spui: nu sunt destul de demn de băgat în seamă cu o singură fotografie digitală, dar această pisică sau acest câine, prin puritatea sa, este. Iar animalul e singura chestie care are suficientă răbdare încât să participe la o sesiune de selfie-uri de 20 de minute cu tine. Dacă se poate spune ceva e că selfie-ul cu animalul e cel mai auto-indulgent dintre selfie-uri. Asta spui cu el.

Ai 55 de ani, copiii au crescut și ai rămas doar tu, cu pisicile și cu casa aia mare și goală. Ți-a făcut fiică-ta un profil de Facebook, dar nu prea știi cum să-l folosești. I-ai adăugat toți prietenii și comentezi la absolut toate statusurile lor. Dar nu prea-ți dă nimeni like la comentarii, nu? Nu pare nimeni să observe că ești acolo? Ești ca o fantomă care alunecă prin crăpăturile mașinăriei. Dar pisica te ascultă. Chiar dacă ai început să ți-o arzi un pic dubios și să postezi statusuri în care te dai drept pisică: „Azi n-am vrut să ies afară, pentru că ploua, dar m-a pus tati, pentru că-i zgâriasem canapelele cele noi!"; „Sunt mândră c-am adus al treilea șoarece în casă pe vara asta - MIaU!" – chiar dacă așa, de una singură aici, ai început să te comporți un pic dubios, chiar dacă atmosfera gri și apăsătoare se lasă din ce în ce mai devreme zilele astea și e din ce e în ce mai nasoală de-acum, cu toate astea: pisica încă te ascultă.

Ah, SĂ-MI BAG, da, avem aici pe Cineva Care Apreciază Lucrurile Frumoase™ aici! Sunt convins că ai un dormitor super ordonat, demn de pus pe Pinterest, precum și o aromă preferată, cât și una cel mai puțin preferată de lumânări de la Diptyque! Fac pariu că dai, gen, 50 de ron pe o sticlă de șampon și nu-ți iei doar chestiile la promoție de la Sainsbury's! Ți-ai cumpărat porția aia de ravioli de la restaurant de s-a dat dracu'! Reminder: doar pentru că dai o grămadă de bani ca să faci ceva, nu-nseamnă că nu-i o chestie penală.

Pe jos, pe podea la tine-n dormitor se află între trei și 15 cutii vechi de pizza de la Dominos și chiar crezi că dacă te muți des o să reușești pe bune să scapi de Compania de Credit pentru Studenți.

Te-ai apucat de fotografie acum două luni și chiar dacă nu-ți e 100% clar care-i treaba cu conceptul de expunere, tot ți-ai schimbat numele pe Facebook în „Tom Sharp Photography", după discuția aia pe care-ai purtat-o cu tipul de la bowling, care te-a rugat să-i faci poze la nuntă la anu'.

Nu faci față vieții adevărate și n-o să fii niciodată în stare să faci față vieții adevărate.

Un principiu sănătos în viață, mi-am dat eu seama, e să dai imediat unfriend oricui poartă pălărie în poza de profil de pe Facebook. Pur și simplu te scutește de-o grămadă de probleme pe viitor.

Asta spune „fac sport", chestie care, în același timp, e și începutul și sfârșitul oricărei conversații pe care-ai fi putut s-o ai vreodată care nu e despre job, unde muncești, ce muncești, cum e la muncă și cum tocmai te-au promovat.

Ce încerci să spui e că „sunt mișto, sunt simpatică, sunt cute, cu Q și cu T mare, sunt relaxată, îmi sclipesc ochii ca niște nestemate mov rare, sunt eterică și transcedentală", dar ce spui, de fapt, e că „a trebuit să fac un screenshot, să-l salvez, să-l decupez, să mi-l trimit de pe telefon în cloud, să-l mai downloadez o dată, să mă joc un pic cu contrastul în PhotoShop, să uploadez din nou poza, s-o decupez pe pătrat, s-o uploadez undeva pe wall-ul meu de Facebook, de unde să nu trimită instant notificare tuturor oamenilor pe care-i cunosc, apoi să-mi pun poza asta la profil, ca să ajungă pe Tinder, pentru că, sfinte dumnezeule, dacă nu mă fut, mor."

În poză, ții paiul de la vodka cu cola, îți dai capul pe spate și îndoi piciorul, asta ți-o garantez.

Uu-uaaa! În budele astea avem această situație cu lumina, gen, verde albastră! Oare mi se pare de la liniuțele alea mici, mici, pe care tocmai le-am tras, sau chiar e Super Marfă?! Stai o secundă, cât îmi fac 25 de selfie-uri identice, unul mai încețoșat decât celălalt, cu mâinile care-mi tremură mai rău decât ale lui tata, după toți anii ăia de dat cu bormașina, înainte ca liniile de întrajutorare să-i mănânce toate economiile și să ajungă să doarmă în Citroen. Da, mă doare-n cur dacă Uberul e deja afară! Va trebui să ne aștepte, nu?!

Ah, dragă domnule! Pasămite, ești un pezevenghi căruia nu-i place să facă mare tam-tam, un domn! Mda, domnițele acestea, cu selfie-urile lor din ziua de azi, cu sprâncenele lor cu tot: foarte vanitoase, așa-i? Foarte arogantă cultura asta a selfie-urilor. Nu, mie să-mi dai o poză instantanee, ca pe vremuri, cu un tip care s-a postat în fața unui zid de cărămidă, se uită-ntr-o part și se scarpină la ceafă, asta să-mi dai oricând, mai degrabă decât femeile astea infernale, cu pozele lor în oglindă, cu compoziție reușită! E un gest nobil, să pozezi pentru o fotografie pe care ți-o face altcineva, care ține aparatul! Pe neobrăzatele astea care-și fac singure fotografii, arză-le focurile gheenei!

Ce spune poza asta e că: „Mi-am petrecut două seri întregi, am cheltuit circa 400 de ron și m-am supus la o arsură îngrozitoare cu pistolul de lipit și nimeni de la petrecere nici măcar nu știa cine e Waluigi, așa că o să-mi pun poza asta la profil, până îmi comentează cineva: «WALUIGI! Haha, clasic», cu emoticonul care râde cu lacrimi sau primesc 16 like-uri, în funcție de care se-ntâmplă prima."

Nigel Farage în pantaloni englezești? MĂ MEGA REPREZINTĂ. Taylor Swift în cârca palidă și instabilă a lui Tom Hiddleston? MĂ MEGA REPREZINTĂ. Simone Zaza care aleargă ca nebunul un pic, după ce-a tras o lovitură de la 11 metri. MĂ MEGA, MEGA, MEGA REPREZINTĂ. NU SUNT DECÂT PROIECȚIA UNOR PĂRTICELE MICI DIN MINE ASUPRA EVENIMENTELOR CURENTE. DE ASEMENEA, M-AM ÎNGRĂȘAT SERIOS ÎN ULTIMA VREME ȘI NU-S DISPUS SĂ-MI PUN O POZĂ CARE CHIAR SĂ FIE CU MINE LA PROFIL, PÂNĂ NU DAU JOS PE LA VREO 12-40 DE KILE.

„Așa fac cuplurile", îți zice partenerul. „Au trecut opt luni. Vreau să știe lumea ce mai fac. Nu mai vreau să te invite la prânz vita aia de la serviciu." Pe la spatele lui/ei, tu te uiți cu colțul ochiului la televizorul din spate. Love Island. Se întoarce Malin. O să fie-un episod de zile mari. Terry: frate. Ridici ochii. „Mm?" Partenerul oftează. „Uite ce e, nu vreau să fac o fază de-aia penală cu schimbatul statutului de relație, dar nu cred că cer prea mult dacă vreau și eu o poză drăguță cu noi doi, nu?" Nu, nu. Sigur că nu. O s-o schimbi. „Acum?" O s-o schimbi acum. Ce poză vrei să folosesc? „Aia cu noi la Noaptea Focurilor de Tabără. Suntem drăguți." Da, zici tu. Sigur. Îți schimbi poza de profil. Câteva like-uri. Nimic semnificativ. E o poză drăguță. Voi doi, care zâmbiți la aparat, chiar străluciți. Vă sprijiniți unul pe celălalt. Dar uită-te mai atent, încă un pic, acolo, fix pe față, la ochi: lucesc un pic gri, a moarte, nu? Mai ești… fercit? Te-ai mai gândit în ultima vreme, la prânzul ăla, că poate e o idee proastă să vă mutați împreună, că… Nu, e… e-n regulă. Nu-ți face griji. Ignoră gândurile astea. Totul e ok. Sunteți ok.

1. Te rog să observi că filtrul cu câine încă n-a prins pe Facebook, e exclusiv de domeniul Twitter-ului. Dacă știi pe cineva care are nevoie disperată de un subiect de dizertație în sociologie, e ceva acolo. De ce câinii sunt pentru Twitter, pe când coronițele de floricele sunt pentru Facebook? Serios. Vreau să știu. Scrie, te rog, 14 mii de cuvinte pe tema asta. ↩

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre Facebook:
De ce îți dau oamenii, de fapt, like la postări pe Facebook
Să râzi de românii care fac live pe Facebook arată cât de ipocrit și senil ești
Prietenii tăi de pe Facebook care pun botul la citate inspiraționale sunt proști, spun studiile