Cum ți se schimbă viața când devii orb

„Dacă nu aș înțelege ce înseamnă să fii orb, cred că m-ar răpune". Acestea sunt cuvintele teologului eminent, John Hull, care în 1980 și-a pierdut vederea și s-a confruntat cu întuneric pentru tot restul vieții.

Puțini înțeleg ce înseamnă să-ți pierzi simțul văzului. Chiar dacă încerci să-ți imaginezi cum ar fi să fii orb, nu ai decât perspectiva lumii vizuale, în contrast cu o lume interioară și de sine stătătoare. Pentru unii, orbirea totală reprezintă una dintre cele mai mari temeri: să trăiești constant în beznă fără să poți vedea oamenii și locurile dragi. După ce și-a pierdut vederea la 40 de ani și după câteva operații eșuate, John s-a străduit să găsească un rost și implicit să înțeleagă oribirea lui prin intermediul unui jurnal audio, pe care l-a ținut vreme de trei ani. Aceste înregistrări au ajuns, în cele din urmă, într-o carte, Touching the Rock, care a rămas una dintre cele mai articulate scrieri literare despre orbire.

În 2011, regizorii James Spinney și Peter Middleton au transpus jurnalele lui Hull într-un scurtmetraj, intitulat Notes on Blindness. Filmul a debutat în 2014 la Festivalul de Film Sundance și ulterior a câștigat un premiu Emmy. Recent, cuplu de regizori a transformat arhiva audio a lui Hull într-un lungmetraj, în care s-au folosit și de interviurile contemporane cu Hull și Marilyn, soția acestuia. Rezultatul final e o portretizare tulburătoare, emoționantă și foarte personală a orbirii, cum rar mai vezi.

Ne-am întâlnit cu James și Pete ca să aflăm mai multe despre viața întunecată a lui John și cum a reușit acesta să se împace cu handicapul.

VICE: Filmul Notes on Blindness a pornit ca un scurtmetraj. Ce v-a determinat să-l transformați într-un film de lung metraj?
Pete: Mereu am știut că e o poveste care merită ecranizată. Dar ne-a luat un pic de timp să găsim o modalitate de adaptare sau interpretare a materialului. E o călătorie interioară pe care John o are, cu acțiunea în amintirile și visele lui, pentru care am simțit că abordările convenționale de documentar nu se potriveau. Așa că am început să experimentăm cu diverse stiluri. Am luat pasaje individuale și le-am transformat în scurtmetraje. Primul a apărut în 2013 și avea o singură scenă despre ploaie, în care el vorbește despre cum picăturile creează profunzime și contur lumii. Apoi am transpus scenele într-un lungmetraj.

Deci lungmetrajul a fost mereu intenția finală?
James: Da, deoarece pasajele scurte reprezintă doar o frântură din călătoria lui John. El începe să țină jurnalele aproape ca un proces de jelire a vieții vizuale . Transformarea prin care trece în această perioadă de trei ani, deznodământul de a renunța la nostalgia lumii vizuale și îmbrățișarea „realității orbului", au trebuit adaptate într-o versiune mai lungă.

Filmul se concentrează pe această transformare? Ca spectator chiar îți poți face o idee a călătoriei lui John. La început m-am simțit claustrofobic, dar până la sfârșitul filmului am trăit și sentimentul de eliberare.
James: John a ținut să puncteze faptul că experiența lui de orbire a fost una singulară. Doar 5% dintre oamenii înregistrați ca orbi nu au nici o senzație a luminii și pentru mulți, experiența nu este atât de negativă. Procesul prin care a trecut John a fost unul de purificare, iar până la sfârșitul jurnalelor, cum ai spus și tu, el dobândește un sentiment de claritate, în special în scrierile lui, care nu ar mai fi existat dacă nu își pierdea simțul văzului.

Pete: El descrie experiența primilor trei ani ca cea a unei persoane oarbe cu creierul unui om care vede. Până nu a învățat să trăiască în întunericul orbului nu a fost în stare să-și depășească condiția. Amintirile lui începeau să se șteargă, uitase cum arătau copii și soția sa, așa că a decis să respingă într-un mod conștient „nostalgia" vieții vizuale. Această decizie l-a ajutat să dezvolte „personalitatea conștientă".

Am simțit că filmul prezintă un subiect tabu, în special pentru o societate dependentă de limbajul vizual. Se observă faptul că lumea nu știe cum să interacționeze cu orbii.
James: Jurnalele lui John sunt pline de pasaje în care analizează momentele de marginalizare în prezența oamenilor cu simțul văzului. El examinează micile detalii de interacțiune socială și încearcă să înțeleagă de unde pornesc și cum se manifestă. John era conștient de felul în care condiția lui confuza și fâstâcea oamenii în anumite scenarii sociale. Majoritatea se simțeau jenați, stângaci și incomozi în prezența lui. El era conștient de faptul că orbii pot provoca reacții extreme: câteodată sunt ignorați iar alteori sunt în centrul atenției. Deseori, ai nevoie de o calitate instrucțională să poți scrie și sugera modalități de a rupe aceste momente jenante de zi cu zi.

E o scenă în care unul dintre prietenii lui John spune că acesta a renunțat să mai încerce. Se pare că ei nu înțeleg acceptarea condiției sale.
Pete: Da, dar pentru mult timp, John nu și-a acceptat condiția. În film el spune: „o să învăț să trăiesc ca un orb dar nu voi accepta asta niciodată". E destul de complexă această problemă a acceptării, sunt atât de multe supoziții pe care le facem ca persoane cu simțul văzului, încât ar trebui constant să le punem sub semnul întrebării. De aceea este importantă perspectiva celor care trec prin asta, în special pentru cinematografie și ficțiune, în care majoritatea portretizărilor de personaje oarbe sunt făcute de oameni cu simțul văzului.

Crezi că nu există o ecranizare realistă a orbilor din cultura noastră?
James: De cele mai multe ori, personajele oarbe sunt semi-metaforice. John s-a documentat despre reprezentările orbilor din cultură, a făcut parte din procesul lui de acceptare. El a explorat conotațiile cuvântului „orb", conceptele binare de lumină și întuneric; înțelegere și ignoranță. Această dihotomie este adânc înrădăcinată în cultura noastră vizuală.

Se observă din film cât de restrictiv este vocabularul nostru, nu putem să vorbim despre orbire decât printr-un limbaj vizual. Până și John continuă să folosească cuvinte din vocabularul vizual.
James: John a studiat condiționarea limbajului nostru de imaginile vizuale. El povestește cum mai spunea câteodată „mă bucur să te văd" la care lumea reacționa diferit decât înainte („nu vorbești serios, nu?") . Lui i s-au părut interesante aceste momente. Oamenii înțelegeau la ce se referea dar cursul discuției era întrerupt din cauza acestei confirmări că el era orb. John scrie că deși limbajul este comun atât pentru persoanele cu simțul văzului cât și pentru orbi, „structura conversațiilor noastre zilnice este predispusă unei lumi vizuale".

Până și un film despre pierderea văzului este în contradictoriu. Filmul e dark și cu un joc de umbre care mă făcea să îmi doresc să văd mai mult. A fost și asta o modalitatea de abordare a conceptului?
James: După cum spui și tu, începutul filmului așa este făcut. Într-un fel paradoxal până și asta a fost o provocare. Estetica jocului de umbre am dezvoltat-o de-a lungul anilor, cu ajutorul regizorului Gerry Floyd, în timpul scurtmetrajelor. Principiul de bază a fost „un contrast de negativ", porțiuni mari de umbre cu inserții de lumină, cu scopul de a creea un mediu psihologic. Am încercat să ne folosim și de cadre mai înguste pentru a evita filmările în ansamblu, ce localizau geografic scenele. De asemenea, am pus accentul pe ochi, pentru a sugera contactul cu pierderea văzului.

Când încerci să empatizezi cu un orb, sunt lucruri pe care le consideri indispensabile în viața ta, cum ar fi să nu îți poți vedea copii sau partenerul de viață. Dar am impresia că asta nu l-a afectat pe John.
Pete: În primele intrări în jurnal, John vorbește despre amintirile vizuale și cum se agăța cu dinții de ele. La sfârșitul jurnalelor, el vorbește despre cum se chinuia să își amintească fețele copiilor, deoarece simțul se pierdea cu timpul. El trebuia să facă un efort ca să-și amintească de existența lumii vizuale.

A ținut jurnalele doar trei ani. De ce s-a oprit?
Pete: El a spus că nu mai simțea nevoia de jurnal. Acestea au fost create din nevoia de a înțelege condiția sa de orb, pentru că altfel, l-ar fi distrus psihic. Dar el simțea cum ajungea la un nivel de înțelegere și începea să se împace cu ideea. Când vorbim despre John, ne-am fi dorit ca el să fi fost aici, ca să povestească el toate aceste lucruri. Din păcate, John a murit în timp ce făceam filmul și suntem un pic neliniștiți să vorbim în numele lui.

A fost o perioadă grea?
Pete: Moartea lui a fost un șoc pentru noi. S-a întâmplat cam la două săptămâni de la începerea producției. A fost o colaborare fantastică cu John și Marilyn. Mergeam să-i vizităm în Birmingham cam o dată la câteva luni. John era destul de posesiv cu proiectul, mereu se referea la el ca „filmul nostru". M-am simțit un pic ciudat să îl continuăm fără el. Ne-am fi dorit să fie aici, să vorbim împreună despre film și să sărbătorim.

Ai făcut și un material de realitate virtuală ca să acompanieze filmul. Acesta a fost mereu inclus în plan?
James: Practic, a fost o consecință a materialului audio foarte bogat. John avea cam 16 ore înregistrate și ne-am dat seama că doar o fracțiune o să ajungă în film. Unele din înregistrări sunt absolut fascinante.

Pete: Realitatea virtuală se concentrează pe experiența senzorială și de percepție a orbirii lui John. Sunetele pot creea profunzime și contur mediului său înconjurător, un proces de mapare al „spațiului acustic", cum spunea John.

Nu m-am gândit niciodată, înainte de a vedea filmul și de a-l asculta pe John, la faptul că sunetul poate stabili o percepție a mediului înconjurător.
Pete: John vorbește despre felul în care sunetul dă existență oamenilor și locurilor. Unde nu e sunet, lumea moare. Proiectul de realitatea virtuală este inspirat din asta.

Cu ce sperați ca oamenii să rămână după vizionarea filmului?
James: Pentru noi, este foarte important să ducem mai departe munca lui John. Atunci când am citit cartea, primul lucru de care ne-am entuziasmat e felul în care te face mai conștient de viața de zi cu zi.

Pete: Marilyn mereu subliniază faptul că filmul, deși este povestea aceptării condiției de orb, nu e doar despre văz ci și despre pierdere. Iar în ultimă instanță e despre interpretarea unei pierderi ca pe o schimbare. Acest lucru este foarte important.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre orbi:
Cum visează orbii?
Cum e să petreci în club când eşti orb
De ce să îți faci un tatuaj pe ochi