Când erau bunicii noștri mici, îi băteau profesorii și părinții. Când terminau școala, de-obicei la 16 ani, majoritatea era luată-n armată. Doar o mică parte din oameni ajungeau să călătorească-n străinătate sau măcar să se ducă la facultate. Mulți se căsătoreau la 20-și-un-pic de ani și se culcau cu același singur partener toată viața.

Ce părere au oamenii care-au crescut în lumea aia despre cum s-a schimbat lumea? Despre evoluția drepturilor omului și-a tehnologiei și despre noile panici morale care-au apărut în secolul XX: divorț, cultura drogurilor, terorism, băut în exces, credite luate ușor și materialism?

I-am întrebat pe cinci pensionari din West Midlands despre cele mai importante momente din viețile lor, cu speranța că zecile de ani de înțelepciune și experiență o să ne-arate în ce feluri greșim și ce greșeli ar trebui să evităm.

VICE: Cum era mama dumneavoastră?
Mary: Era minunată. A trecut printr-un incendiu când era mică, era cea mai mică din șapte frați. S-a întâmplat când mama ei s-a dus la unul dintre copii, care plângea în somn, și s-a împiedicat și i-a luat părul foc și apoi flacăra a cuprins toată casa. Au venit pompierii cu o căruță și-o canistră mare de apă, fără furtunuri, doar cu găleți. Din fericire, l-au prins din timp. Pompierul tot țipa: „luați capul de la fereastră". Pe ea și pe mama ei le-au coborât cu-o scară de la ultimul etaj, ceea ce cred c-a fost amuzant pentru un copil de șapte ani, bănuiesc. Tatăl ei se-apucase de băut când ea era mai mică și toți frații s-au risipit prin lume, prin Canada, America de Sud și cele patru fete, inclusiv mama, au fost nevoite să se ducă la internat, ca să muncească și să-și câștige traiul. N-a avut parte de educația pe care și-ar fi dorit-o. Educația e-atât de importantă. Cred că era genul de persoană cu suficient cap pe umeri să pună-ntrebări, să ia lumea la-ntrebări și să învețe în felul ei. Era minunată, absolut minunată.

Îmi spuneați că v-ați pierdut tatăl la o vârstă fragedă.
Da, aveam șase luni. Dup-aia am rămas doar eu și cei doi frați ai mei.

Cred că semănați cu el la ochi.
Mama spunea tot timpul că semăn cu el, pe la ochi. I-a fost curmată timpuri viața. Însurat doar de șase ani, a fost ucis la 29 de ani. Războiul e-atât de inutil, atât de trist, omul și orgoliul. Aveam o prietenă c-are avea tată și când îl vedeam îl rugam să mă ia cu el, atât de disperată eram după un tată. Da' nu le-a luat mult fraților mei să mă liniștească, să-mi dea coarnele jos. Nu voiau să mă lase să fiu o fraieră. A trebuit să cresc băiețoasă cu ei.

Din tot ce-ați realizat în viață, de ce sunteți cel mai mândră?
De cei trei băieți pe care i-am crescut. Îi ajutam pe șantier, că au lucrat în construcții și munceam fizic cot la cot cu ei. Și mai salvez câini. M-a prins microbul să salvez câini border collie. Mi-au plăcut dintotdeauna câinii. Bănuiesc că din cauză c-am crescut fetiță singură, puteam să iubesc câinii. Când eram mică, aveam un câmp în spatele casei, unde mă duceam să caut câini și să mă alint cu ei. Fata care salva câinii cu mine, de la care m-am apucat, a murit brusc de cancer și mi-a frânt inima. Dar m-am gândit, „nu pot să renunț, ar fi vrut să continui", așa că am făcut asta până aproape de 90 de ani. Mă duceam în Țara Galilor să iau pui de cățel nedoriți.

Ce fel de mamă sunteți pentru căței și pentru fiii dvs.?
Fermă, dar corectă. Nu e nu și da e da, fără farafastâcuri.

Ce v-a învățat experiența de mamă?
M-a învățat că bunătatea și fermitatea trebuie să meargă mână-n mână. Nu i-am lovit niciodată pe niciunul, nu le-am tras palme. Le-am vorbit și i-am lăsat să stea să se gândească până înțeleg. A fost greu când erau băieții foarte mici, pentru că soțul meu venise după șase ani în armată și s-a îmbolnăvit destul de devreme de Alzheimer. Pe mine asta m-a lăsat singură cu copiii, deci am fost în mare măsură și mamă și tată niște ani buni. În cele din urmă, a devenit foarte greu să mai locuim cu el, așa că l-au dus la azil o săptămână și în dimineața în care urma să mă duc să-l iau, m-a sunat o asistentă și mi-a zis: „Nu puteți să-l luați pe soțul dvs. acasă", tocmai atacase o asistentă. Asta-nsemna că n-aveam nicio garanție că n-o să se poarte așa și cu mine, așa că nu l-au mai lăsat niciodată acasă. Așa că m-am mutat singură, în căsuța asta.

Cum ați reacționat la asta?
Am stat și-am plâns în hohote. Nu-mi venea să cred, pur și simplu nu-i stătea în caracter soțului meu. Așa că m-am gândit: „Asta-i situația, trebuie să merg mai departe, să-mi văd de casă și să mă-ngrijesc de mine". O vreme am ținut o pensiune. Apoi mi-am luat un chiriaș, operator la BBC. Ne-am distrat cât am stat împreună, aia era, aveam destui bani din asta. Noi nu mai avem bani cum aveți voi în ziua de azi.

Care-i leacul pentru o inimă frântă?
Mi s-a frânt de-adevăratelea inima când am pierdut-o pe mama. Avea 96 de ani și mi s-a părut tare deplasat s-o plâng la așa o vârstă înaintată, dar petrecusem atât de mult timp împreună, în război și la ce-a urmat. Aveam grijă de ea și-apoi, dintr-o dată, am rămas destul de singură și-a fost destul de greu să mă descurc, fără niciun ban pus deoparte. Îmi lăsase o sută de lire. Mama s-a chinuit să pună bani deoparte. Eu pur și simplu a trebuit să strâng din dinți.

Dintre toate lucrurile pe care le-ați văzut că se schimbă în jurul dumneavoastră, ce s-a schimbat cel mai mult în rău?
Nu-s deloc de acord cu mulți tineri care ies afară pe jumătate dezbrăcați. Dacă mă-ntrebi pe mine, cu bărbații pur și simplu ți-o cauți. Mie-mi place un pic de demnitate, dacă nu vă supărați. Mai există și unii mai de soi, slavă domnului.

Cum ați știut că v-ați îndrăgostit de soțul dumneavoastră?
Ne cunoscusem cu mult timp înainte de război, am lucrat împreună, mergeam la patinoar. Ne-am bucurat mult unul de altul, fără să ne gândim că trebuie să ne culcăm împreună. Așa romantism nu prea mai există azi. Mama mi-a zis că pe băieți trebuie să-i lași s-aștepte. Dar nu toate mamele fac asta, nu? Azi ieși pe stradă și-i vezi pe tinerii ăștia dezbrăcați. Sigur că tentează, e și normal. Mama a călcat o dată strâmb. Mie mi-a fost de-ajuns un singur bărbat. El ieșea cu caii și se-ngrijea de ei la Ragley Hall și-apoi, în război, a trecut la tancuri. Cred că-i tare ciudat pentru voi, tinerii, să auziți toate prin câte-am trecut.

Ce vedeți azi când vă uitați în oglindă?
Nu prea-mi place. Nu mă mai obosesc. Mă uit în oglindă și mă gândesc: „ce păcat!" Fac 99 de ani în iunie

VICE: Care-i secretul unei căsnicii bune?
Clive: Am fost întotdeauna foarte deschiși unul cu celălalt și-am împărțit tot. Pe vremea când ne-am căsătorit noi, rămâneai căsătorit. În ziua de azi, nu prea mai e la modă, lumea are parteneri și-atât. Am avut o viață bună și soția mea Beryl a avut foarte bine grijă de mine. Nu mă dau în lături nici să fac un pic de treabă prin casă. Prinde bine.

Care-i realizarea de care sunteți cel mai mândru?
În primul rând că m-am căsătorit cu Beryl și-apoi c-am avut minte sau noroc să cumpăr casa noastră. Prețurile erau așa mari peste tot și-apoi într-o zi ne plimbam prin oraș și-am găsit parcela asta. Am luat legătura cu compania de construcții, ne-am mutat aici, am făcut o ipotecă și-acum, din fericire, valorează mult mai mult decât cele 3 250 de lire cât am dat pe ea. La banii ăștia azi nicio mașină la mâna a doua nu-ți mai cumperi.

Ce vă face să vă simțiți bogat?
Lotul de pământ. Economisim destul de mulți bani cu legumele și facem și mișcare. Trebuie să te ții activ și la corp și la minte. Am ținut jurnale cu tot ce-am făcut de când aveam cinci ani și m-am mutat prima oară la Shirley. Am lucrat în armată și am scris despre asta.

V-a plăcut în armată?
La-nceput nu mi-a plăcut. M-a învățat să fiu punctual. Am eu o chestie cu timpul. Dacă am aranjat cu cineva să fiu într-un loc anume, o să fac tot ce pot să ajung unde trebuie, când trebuie. Mă enervează când îmi dau întâlnire cu cineva și nu mai vine și nu comunică să-ți spună că nu mai ajung. Am avut o slujbă bună cât am lucrat în armată. Nu purtam uniformă, lucram dintr-un birou din St Pauls, aveam un birouaș și-am învățat cum să bat la mașină pe mașini de-alea de pe timpuri. Primeam bilet gratis la metrou, de la Rhyl la St Pauls.

Credeți c-ar mai trebui să se facă armata în ziua de azi?
Cred, chiar cred. Când eram eu adolescent, nu era atât vandalism. Mă uitam aseară la televizor și era un puști cordit într-o parcare din Worcester și și-a tras gluga pe ochi și s-a dus și-a zgâriat toate mașinile, pe toate caroseriile și portierele.

De ce vă temeți cel mai mult pentru generațiile viitoare?
Stai și te-ntrebi ce-o să iasă cu teroriștii și cu aia și cu-ailaltă. În ziua de azi nu mai poți să mai lași nimic nicăieri, dacă nu-i încuiat sau legat de-un copac. Ceva o să trebuie să fie făcut, să dea de lucru la tineretul ăsta. Poate nu-i armata soluția. Dar ți-e și frică să ieși din casă. Noi avem noroc de zonă, n-avem parte de toate problemele care sunt la oraș. Sunt foarte puține jafuri, nu umblă lumea cu cuțitul la ea cum fac în zilele noastre la oraș.

De ce credeți că terorismul e-așa o mare problemă pentru societate?
Războaie au fost dintotdeauna, dar eu nu pricep cum poate cineva să facă școală și să trăiască în Marea Britanie și-apoi să se ducă prin Siria sau Irak și-apoi să se-ntoarcă ca să ne-arunce în aer. N-are nicio noimă.

Dac-am fi stat cu chirie, azi n-aveam după ce bea apă.

V-ați ocupat de un celebru salon de ceai, într-o casă elegantă? Ce-ați învățat din experiența asta despre publicul larg?
Ei, am mai avut probleme cu ăștia mai de lux: „Aveți lichior de soc?" Și-și bagă degetele în paharul cu gheață și-o ling. „E esență adevărată?", mă-ntrebau. Unii mai pocneau din degete și mă scoteau din sărite, trebuia Beryl să-mi ruleze un șervet să mușc din el. În general, îți cam dădeai seama cine-o să-ți facă probleme. Au fost pe la noi și destul de multe persoane cunoscute, Jools Holland, de exemplu. A venit cu anturajul, cu un pardesiu de lux aruncat peste umăr. Au venit cu un jeep cu geamuri fumurii și-au plătit cu cecuri, dar nu l-au plătit pe șofer, foarte urât. Nu l-am mai înghițit pe Jools Holland de-atunci. Veneau de la festivalul de jazz și s-au oprit la noi la-ntoarcere. A fost și Prințul Harry.

Care e amintirea dumneavoastră cea mai fericită?
Cred că faptul c-am reușit să serbăm nunta de aur acum doi ani. Am fost un weekend la Londra și ne-am luat un apartament în London Eye și când am ajuns aveau un tort de mireasă. Noaptea, The Eye era tot numai o lumină purpurie.

Care-i cel mai bun sfat pe care l-ați da generației noastre?
Cumpărați-vă proprietăți în loc să-nchiriați. Dac-am fi stat cu chirie, azi n-aveam după ce bea apă.

Cum v-a schimbat experiența de mamă?
A fost tot ce mi-am dorit. Amândoi copiii mei sunt adoptați. N-a fost niciodată ușor să adopți și nu era ușor nici pe vremea aia. Dar când a sosit primul copil, când avea șase săptămâni… Nu pot să-mi închipui viața fără ei.

Care-i realizarea cu care vă mândriți cel mai mult?
Fiul și fiica mea și nepoții mei.

Aveți vreo vârstă preferată, din ce-ați trăit?
Ar fi ridicol dac-aș zice vârsta de azi? Viața mi se pare minunată. Fac multe vacanțe. Vreau pur și simplu să profit de orice ocazie, pentru că nu prea am de unde să știu ce m-așteaptă după colț. În februarie am fost la La Gomera și săptămâna trecută în Majorca last week. Duminică plec o săptămână la Somerset. Sunt plecată mult de-acasă, deci când mă-ntorc am mult de recuperat.

Credeți că e mai greu să fii tânăr azi decât a fost pentru generațiile trecute?
Era mult mai simplu pe vremea mea, dar lumea are atâtea oportunități azi. Mi-am vizitat unul dintre nepoți la universitate și toate facilitățile la care au acces… M-a făcut să-mi dau seama că asta e ceva ce mi-ar fi plcut mult să realizez, dar pur și simplu nu mi s-a dat șansa.

Cum v-ați cunoscut soțul?
Mergeam la aceeași școală, am fost primii unul pentru celălalt. Suntem căsătoriți de-o veșnicie. Aveam 21 de ani când ne-am căsătorit, deci avem 54 de ani împreună.

Care-i secretul unei căsnicii bune?
Soțul meu e de aur. Nu-i întotdeauna ușor, dar nici n-aș vrea pe altcineva.

Cine e cel mai vechi prieten al dvs/?
Prietena mea Shirley. Am cunoscut-o când am început să muncesc, la 15 ani, și suntem prietene bune și azi. Mă simt foarte vinovată față de ea, a avut multe boli și nu se prea descurcă bine de-una singură. Mă supără că eu pot să călătoresc atât de ușor și ea are-așa o mare incapacitate. A avut cancer la sân cu zece ani înaintea mea și au băgat-o într-un program de tratament de care s-a ținut ani de zile. De la tratament i-au murit multe terminații nervoase și nu prea mai poate să meargă bine. Dar e o persoană optimistă.

VICE: Care-i realizarea cu care vă mândriți cel mai mult?
Trevor: Încă nu s-a întâmplat. Sincer, acum, eu trăiesc pentru ziua de mâine. Mă bucur de croaziere împreună cu soția mea Anne, așa ne facem vacanțele. Vreau să ajung în America de Sud și în Insulele Falkland. Mi-ar plăcea enorm să le descopăr istoria din discuții cu oamenii de pe-acolo.

Când ați călătorit în afara țării pentru prima oară?
În 2000, am fost în China, a fost ceva. De la Beijing la Juan, unde e armata de teracotă. Te pune la respect.

Cum vi s-a părut în armată?
N-am vrut s-o fac. Niciunul dintre noi nu voia s-o facă. M-a făcut să mă maturizez foarte repede. Am ajuns la o unitate și am urât tot ce era acolo, până când m-au pus responsabil cu rația și-am luat niște trese. Eram responsabil cam de tot ce mișca prin unitate: lenjerii de pat, probleme, mâncare. Am fost caporal ăia doi ani.

Credeți că ar trebui să fie din nou obligatoriu să faci armata?
Nu trebuia s-o scoată niciodată. Când te gândești cum trec mulți de la viața din școală la cea de adult, la prima slujbă, mulți nu-s în stare să-și găsească slujbe sau le refuză.

Vedeți vreo diferență între tinerii din ziua de azi și dvs. la vârsta lor?
Când aveam eu vârsta aia, erau teddy boys și rockerii, cu părul dat pe spate, nu cu găuri în fiecare parte a corpului în care poți să-ți pui cercel. În mod cert nu-mi plăceau tatuajele, clar asta e o chestie care mă dezamăgește foarte mult. Cred că, pentru că îți faci tatuaje când ești tânăr, nu te gândești cum o să fie când o să fii bătrân. Piele care-atârnă! O să fie tare dezamăgiți oamenii ășta. Unul dintre iubiții fiică-mii și-a tatuat numele ei peste tot pe braț și-apoi s-au despărțit. Le tot spun fetelor mele că dacă-și fac tatuaje le scot din testament.

Credeți că lumea e mai bună sau mai rea?
La ora actuală suntem într-o buclă care merge-n jos. Avem prea mult amestec dinafară la noi în țară. În 1975, Ted Heath ne-a băgat pe piața comună, care trebuia să fie un acord comercial. Am votat să intrăm. Toată lumea a votat așa, pentru că părea o idee bună să faci comerț. Nu știam că ne-așteaptă atâtea imixtiuni din partea Bruxelles-ului. Țara noastră ajunsese să fie condusă de birocrați pe care nu i-a ales nimeni și care aruncau cu banii, îi pierdeau, iar noi eram unul dintre principalii contribuabili la finațele europene și nu văd care-i avantajul.

Deci credeți c-ar trebui să votăm pentru Brexit?
Da. S-a schimbat mai mult decât ar fi putut cineva să-și închipuie. Nu cred că s-a gândit nimeni c-o să ajungă ce e azi.

De ce vă temeți cel mai mult pentru generațiile viitoare?
Probabil că-mi fac griji pentru nepoții mei. Cred că țara noastră e invadată de religii complet diferite, care or să ajungă să aibă o influență imensă asupra a ceea ce facem.

Ați locuit în zona de est a Londrei. Cum era pe vremea aia?
Am locuit zece ani la Ealing. Am lucrat în Hackney, Bethnal Green și-n Dalston. Prima zonă care mi s-a dat ca agent de vânzări a fost Easte End. Oamenii erau incredibili. Am lucrat în zonă pe vremea când fraților Kray le mergea cel mai bine. Oamenii din East End erau grozavi. Erau mulți galezi, erau lăptari, Lăptăria Jones, Lăptăria Evans, niște magazine minunate. Există și-o comunitate foarte unită de evrei în Stoke Newington și, cum am o bârnă destul de mare, m-am înțeles bine cu comunitatea evreiască!

VICE: Jeffery. Ce beți?
Jeffery: Doar bere.

La viața dumneavoastră ce v-a plăcut să faceți, în afară de muncă?
Mult cricket și fotbal. Nu mă pricepeam deloc. Când aveam 35 de ani, am început să joc în campionate. Nu vreau să mp dau mare, dar când aveam 40 de ani, am jucat pentru Anglia. La un moment dat aveam un meci programat în Irlanda, dar era pe timpul revoltelor și eu eram bărbat însurat, cu doi copii. M-am consultat cu familia și am refuzat, era prea riscant.

Ce vârstă v-a plăcut cel mai mult?
Când aveam 40 de ani, au fost vremuri bune. Nu știu ce s-a întâmplat cu viața de-atunci. Ăștia ultimii 40 de ani au trecut așa de repede. Dar viața e extraordinară. Îmi place la nebunie să vin la clubul veteranilor. Nu mă duc în altă parte. N-am mai fost în altă parte de 20 de ani.

Care-i realizarea cu care vă mândriți cel mai mult?
Când mi s-a născut prima fiică. Am trecut printr-o perioadă mai grea atunci cu soția. A pierdut mai multe sarcini. Nu m-am schimbat după ce-am devenit tată. Suntem toți destul de apropiați. Am făcut mereu tot ce-am putut să fiu acolo pentru ei, e tot ce poți să faci.

De ce vă temeți cel mai mult pentru generațiile viitoare?
Să spun drept, n-aș vrea să am vârsta lor. Pare că n-ai niciun viitor. Dacă vor să se căsătorească, dacă-și permit, atunci probabil n-o să-și permită să-și cumpere casă și cred că-i destul de greu și să-ți găsești o slujbă.

Lumea se schimbă în bine sau în rău?
Pentru unii în bine, pentru alții clar în mai rău. E o diferență imensă între bogați și săraci. Bogații au parte de mult mai multe decât săracii. N-am mai văzut niciodată atât de mulți oameni care trăiesc în sărăcie ca-n Worcester.

Care-i filosofia dvs. de viață?
Cred mult în „trăiește și lasă și pe celălalt să trăiască". Îmi place să văd că-i lumea fericită. Am avut o viață bună. Fericirea e importantă.

Toate fotografiile au fost făcute de Hazel Gaskin

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre bătrâni:
Cât de neplăcută e viața de cuplu după șaizeci de ani de relație
Bărbații în vârstă fac mai mult sex decât femeile, dacă reușesc să trăiască destul
Colega mea de apartament e o femeie de 85 de ani