Cum agățau fetele cu oracole în școlile din România

Pe vremuri, ca să agăți o fată, trebuia mai întâi să-i spui „Ce este moartea?".

|
mart. 10 2016, 9:17am

Oracol din anii '80. Hunger Games-ul de pe vremea aia era Dallasul.

„Când va bate vântul peste părul tău, să-ți aduci aminte de numele meu." De unde știi prostioara asta? Dacă ai sub 30 de ani, sunt șanse s-o fi auzit citată la mișto la vreo bere. Ce s-ar putea să nu știi e că, în spatele ei, sunt niște mașinării de hârtie și culori, care au decedat cam odată cu apariția Netului și a rețelelor sociale, pe nume oracole.

La fel cum tu, azi, te tăvălești cu prietenii în intimitatea vătuită a Whatsapp-ului, școlarii și liceenii de pe vremuri aveau niște dispozitive asemănătoare. Atâta că luau forma unui caiet gros, ornamentat trudnic.

Prea răspândite ca să nu fi auzit vreodată de ele și prea copilăroase ca să le iei în serios, oracolele erau totuși o chestie complexă, cu particularități care merită studiate.

Întâi și-ntâi, ce e ăla un oracol?

Păi, e un caiet de amintiri care conține și un chestionar. Caietele de amintiri sunt o chestie globală, pe care ai văzut-o, sub o formă sau alta, și-n filme de epocă, pe la muzee și cine știe pe mai unde. Uite, de exemplu, așa arăta un caiet de amintiri de la o școală de fete din Ploiești, din secolul trecut, anii '20:

Undeva, prin perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, caietele astea de amintiri se îmbogățesc și cu o secțiune de chestionar. Talentul la desen începe să dispară și e înlocuit de poze lipite cu Pelicanol, caligrafia se simplifică și ea.

„Oracol" devine o denumire specifică pentru România. În Moldova sovietică, s-au numit „Anchetă". Iar pe pe sediul South Utah University există un template pdf de School Memory Book, în care există și pătrate libere pentru preferințe. Dar e greu de spus ce răspândire globală au avut acest gen de șmecherii.

De la un punct încolo, întrebările deveneau din ce în ce mai intime, o să vezi de ce .

Cum au apărut oracolele?

Dracu' știe. Există un tip care și-a făcut lucrarea de licență și master-ul pe tema asta, Cezar Paul-Bădescu, scriitor. Lui Cezar – și mie, cu atât mai puțin – i-a fost imposibil să afle cu precizie data nașterii Oracolului, dar el e cel care a început să le găsească în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În materie de caiete de amintiri, fără partea de oracol, Cezar a găsit unele cu vreo 20 de ani mai vechi decât am găsit eu, fix de la începutul secolului XX.

Citește și: Ce probleme aveau bunicii tăi când erau tineri în anii '50

Ba chiar mi-a povestit că cimilituri ca aceea cu care am început articolul sau altele, ca: „Roma este un oraș frumos/Dar mai frumos e scris pe dos: AMOR" se propagau de la un oracol la altul. Puștii, și mai ales puștoaicele, nu-și băteau capul cu originalitatea, cam ca-n statusurile de Facebook/Messenger/ce vrei tu de azi. Oracolul era o specie de folclor scris, spre deosebire de cel tipic, care se transmite pe cale orală.

Bun, să trecem la întrebări. Întrebările erau despre superstiții, actorii preferați, care ar fi cele trei dorințe pe care ți le-ai pune dacă ți s-ar putea îndeplini, țara în care ți-ar plăcea să trăiești, ce întrebare i-ai pune lui Dumnezeu, „Pune-mi (mie, posesorului) o întrebare", „Ce este viața?", „Ce este moartea?".

Și bam!, de la un punct încolo: „Ce este prietenia?", „Ce este un prieten adevărat?", „Ai un prieten adevărat?", „Ce ai face dacă un băiat/o fată ți-ar spune că te iubește?". Când să-ncepi să roșești, din nou, o tură de generalități: „Ce ai vrea să te faci?", „Crezi că banii aduc fericirea?". Apoi, din nou, bam, la corazon: „Stai, oprește-te! La următoarele întrebări nu vreau răspunsuri de genul «Nu pot să-ți spun» sau «Nu știu». Deci, „Iubești pe cineva?", „I-ai spus că îl iubești?".

La fel ca jurnaliștii de investigații, posesoarele de oracole își făceau o listă de întrebări inițial neutre și prietenoase, apoi din ce în ce mai intime, ca după aceea să-și izbească interlocutorul, relaxat și pus pe vorbă, cu ce le rodea de fapt.

Cel de-al doilea ocol prin banalități, care făcea anchetatul să creadă că a scăpat, e de reținut. O să mă gândesc la asta data viitoare când o să-mi pregătesc întrebările pentru un interviu jurnalistic.

Ce însemnau oracolele în epocă?

O cercetare ca la carte despre problema oracolelor e imposibilă. N-au reușit nici oameni care și-au dat lucrarea de doctorat despre asta. Ar fi imposibil să le găsești pe toate, ca să nu mai vorbim de interviuri cu posesorii și altele. Eu am apelat la ceea ce eu numesc crowd journalism, o variantă de crowdsourcing, printr-o strigare pe Facebook, ca să văd dacă mai are cineva oracole.

A început să plouă peste mine cu jpeg-uri, în cea mai mare parte de la fete care în anii '80 erau în gimnaziu sau liceu și se dedulciseră la oracole. Băieții n-aveau. Ei erau cei care trebuiau să răspundă la toate întrebările adresate. N-aveai voie să ții un oracol primit mai mult de 24 de ore. Ăsta era timpul considerat necesar pentru reflecție, ca să scrii acolo ce și cum.

Întrebarea-cheie

Clar, și fetele, și cei câțiva băieți cu care am vorbit mi-au spus că toată treaba era despre iubire. Întrebarea-cheie era „Pe cine iubești? sau „De cine îți place". Cezar Paul-Bădescu confirmă și adaugă că existau, bineînțeles, strategii de evitare. Gimnazistele care înghesuiau colegii cu întrebări, ca jurnaliștii de investigații, aveau cam tot atâta succes ca aceștia din urmă. Răspunsurile primite te fac să te gândești că pentru astfel de oracole s-au inventat pronumele: „Pe el... numai pe el". Sau: „Când o să spui și tu, o să scriu și eu".

Citește și: Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor '70

Una dintre donatoarele de oracole, Alexandra, își aduce și ea aminte că declarațiile de dragoste erau uneori un fel de hieroglife, ca emoticonii de azi:

„Inimioare, ursuleți, sărutări... Ciudat și enervant era că uneori, din partea aceluiași băiat, găseai aceleași declarații făcute și în oracolele altor fete."

Dar interesant aici mi se pare altceva: cine era vânătorul și cine, vânatul? Ți-am zis, oracolele erau proprietatea fetelor. Ele, fetele, erau cele care migăleau la montura aia colorată, cu cariocile lor roz, talentul lor la desen și pasiunea repetitivă pentru flori, pe care le clonau peste tot, ca pe mandale.

Astăzi, dacă ești fată și-o arzi pe VICE, probabil consideri că modul cel mai rapid și posibil satisfăcător să-ți găsești un tip e să te lansezi pe Tinder. Dar ai auzit, probabil, că „pe vremea aia" nu era așa. Chestia asta e dovada. Trebuia să prinzi cumva bizonu' fără să fie evident că-l vânezi. Dacă era evident, demersul era un eșec.

Ce spun astăzi fetele care au avut un oracol?

Pozele din secțiunea Amintiri, aia fără întrebări

Bun, dar oracolele astea erau o treabă secretă, rău-famată, pe care să n-o vadă părinții? Da și nu: „Îl țineam împreună cu caietele de școală, nu-mi aduc aminte să fi avut vreun loc special. Nu-l ascundeam de părinți. De ei ascundeam Jurnalul", își amintește Creola.

În schimb, Monica zice că nu era niciun secret:

„Mama ştia că am oracol, mi le arătase pe ale ei, nu e ca şi cum îl citea sau îmi umbla prin lucruri." Aura era ceva mai secretoasă și, posibil, cu o mamă mai severă: „Nu-l lăsam la vedere pentru adulți, mai ales că mama mai trăgea cu ochiul... mai ales că în acea vreme aveam și un jurnal și voia să știe ce fac când nu sunt in aria ei de acoperire!".

Alexandra îl ținea tot timpul în ghiozdan, dar din alt motiv: „Ca să mă asigur că e tot timpul cu mine." Iar Laura trage concluzia:

Nu aș fi vrut să îl vadă părinții, deși acum nu înțeleg de ce, nu era nimic grav acolo.

Uneori, faptul că se comunica pe hârtie, cu oameni pe care nu-i cunoșteai, dar ai vrut să-i cunoști, ba și în viteza unui interval de timp care nu aveai voie să-l depășești, ducea la erori simpatice. Aura își amintește că în gimnaziu unul dintre colegi, care nu o cunoștea bine, a botezat-o în oracol „Magdalena".

„Și așa am rămas... am fost și colegi de liceu și îmi spunea tot Magdalena. La 20, 25 de ani de la terminarea liceului, când ne-am întâlnit, tot Magdalena am fost."

Creola își aduce aminte de o altă ciudățenie: „Îi dădusem oracolul prietenei mele celei mai bune, să scrie în el, și m-am trezit că a scris și mama ei. Ceea ce pentru mine a fost cam dubios."

Dubios-nedubios, Laura îi dă-nainte, că iubirea era de bază acolo:

„Erau multe declarații de dragoste. Băieți care îmi scriau mie sau altor colege că mă iubesc sau le iubesc. Ciudat mi s-a părut și că toți mă lăudau, dar îmi spuneau și defectele, eventual în același paragraf. Mi-a scris unul odată, dar nu în oracol, că i-a fost rușine, ci pe o hârtiuță, ceva de genul: «Mă simt ca un mistreț fugărit, plin de sânge și răpus de dorul tău. Te iubesc.» Și alte chestii cu sânge și crime, ceva sadic. M-am urcat pe bancă și am citit tuturor. A fost cea mai urâtă chestie pe care am făcut-o în liceu. S-a simțit omul îngrozitor, cred, iar eu mă simțeam zână. Era un tocilar, am auzit că acum este cercetător la un institut de fizică moleculară prin State. În schimb, am căzut pe spate când căpitanul echipei de fotbal mi-a scris o tâmpenie gen «Foaie verde, foaie rară, tu ești ca o primăvară.» Ăsta e acum șofer pe La Fântâna, l-am văzut de curând :-)".

Tot Aura își aduce însă aminte de un adult care i-a completat oracolul la cerere, la sfârșitul clasei a opta: criticul literar Liviu Papadima, la vremea respectivă profesor începător la Breaza. Ăsta da autograf. Lângă al profei de engleză, de gașcă și ea.

Până la urmă, a fost folositor oracolul?

Cariocile cu care puteai să faci mâzgăleli de-astea au fost, în unele perioade, marfă de contrabandă

Toți cei cu care am vorbit au spus, întrebați sau nu, că scopul oracolelor era clar: să afli pe cine iubește cutare, cutare fiind mai ales băiat. Dincolo de inevitabilele răspunsuri în doi peri, uneori puteai afla chestii traumatizante: „Primul oracol l-am făcut clar ca să aflu dacă îi place unui coleg de clasă de mine. Nu-i plăcea", oftează Monica.

Altfel, pentru puștimea de-a cincea, oracolul era un device de integrare socială, un accesoriu trendy ca iPhone-ul sau contul de pe o rețea socială. „Dacă mă gândesc bine, nu cred că m-a ajutat cu cine știe ce. Dar era un joc «în trend».", spune Creola.

Și Aura trage discuția pe latura socială:

Erai un paria dacă nu aveai oracol completat și cu cât era mai colorat completat, cu atât erai mai cool.

Laura a găsit însă mai mult de-atât în caietele colorate:

„Chiar m-a ajutat. Îmi plăcea să citesc cu atenție oracolul meu, dar și pe ale colegelor. În felul ăsta am văzut ce credeau colegii despre mine sau despre ele, le-am cunoscut mai bine și m-am descoperit pe mine. Mi-a dat încredere. La vârsta aia ai nevoie de încredere."

Când și unde au dispărut oracolele (dacă au dispărut)?

Celălalt răspuns în cor, în privința oracolelor, e că nu mai există și că de dispărut au dispărut din cauza Facebook-ului sau a ceva asemănător. Cezar Paul-Bădescu presupune și el același lucru, chiar dacă n-a mai studiat problema de prin '93. Pe vremea când își făcea licența, mai erau destule.

În schimb, conform unui site obscur, dar singurul unde am găsit date, pe nume Index Mundi, tot în 1993, în România erau vreo 850 de utilizatori de Net. Între oracol și Facebook există un număr de platforme de conversație pe care ai putea să le consideri verigi-lipsă: chaturile de browser, mIRC, forumurile, Yahoo Messenger și așa mai departe.

Citește și: Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor '90

Știu, o să spui că netul social, de la ICQ la Tinder, îți oferă același gen de interacțiune intimă, cu caracter 1:1 sau de comunitate alternativă, un pic ocultă, pe care ți-l ofereau paginile alea colorate. Și e foarte posibil să ai dreptate.

Alexandra o spune direct:

„Oracolul a fost un fel de rețea de socializare. Aflai chestii interesante despre prietenii din jur, chestii la care altfel poate nu ai fi fost atent."

E drept, pe vremuri îți trebuiau 24 de ore ca să primești răspunsurile care azi vin în timp real. Dar n-aveai nevoie de „ASL, please". Până la proba contrarie, ipoteza merită formulată.

În rest, singurul lucru pe care puteam să-l fac ca să mă conving că oracolele au murit de-a binelea a fost să sondez problema prin intermediul unor profesori de gimnaziu sau liceu. Niciunul dintre cei care lucrează în București nu mai văzuse așa ceva de ani de zile. Mulți dintre ei, niciodată, fiindcă au început să predea în lumea în care Internetul exista deja.

O profă mai silitoare, de la un liceu de elită, a devenit și ea curioasă și a lansat întrebarea mai departe, la foști colegi și foști elevi ajunși profesori, prin provincie. În cele din urmă, a aflat că la Pucioasa, în județul Dâmbovița, ar mai exista și azi oracole. Motivul: copiii nu prea au Net și, deci, conturi de Facebook.

Nu e clar cine e mai câștigat.

Citește și alte chestii despre anii '80 - '90:
Am vorbit cu femeile din familia mea despre ce foloseau în loc de tampoane în România comunistă

Cele mai nasoale 13 piese românești din anii '90, pe care probabil încerci să le uiți

Cum am descoperit discoteca la ţară, în România anilor '90

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE