Micii sunt pentru București ce sunt hotdogii pentru New York City. Îi mănâncă și muncitorii și afaceriștii – și nu există moment nepotrivit din zi și din noapte pentru mici. Rețeta clasică de mici conține un amestec de carne de porc, vită și miel, usturoi zdrobit, piper negru, cimbru și anason, dar fiecare bucătar are propria rețetă și tehnică de prăjire. Toți își păstrează rețetele secrete în speranța că micii lor vor căpăta renumele de „cei mai buni din oraș". Dar nu-i ușor să faci mici. Carnea trebuie pregătită cu câteva ore înainte să-i pui pe grătar, iar amestecul de carne și condimente trebuie să fie perfect.
Publicitate
Românilor le plac bucățile astea de carne tocată atât de mult încât țara a luat foc atunci când Uniunea Europeană a încercat să interzică micii din cauza cantității mari de bicarbonat de sodiu din amestec. Oamenii au fost atât de nervoși, încât ministrul român al Sănătății a fost nevoit să-i ceară Parlamentului European să includă micii pe lista de mâncăruri tradiționale a Uniunii Europene și astfel să fie scutiți de aplicarea standardelor de sănătate și siguranță ale Uniunii.Ministrul a câștigat și mă bucur de victoria lui. Poate că bicarbonatul de sodiu nu face minuni pentru sănătatea mea, dar le dă micilor o textură unică – fix la mijloc între un hot dog și un hamburger.Bucureștiul are multe locuri unde poți mânca mici – de la restaurante la simple grătare plasate la colțul străzii – dar cum stau câteva zile în oraș, am vrut să-i găsesc pe cei mai buni. L-am rugat pe Mircea, fotograf local și iubitor de mici, să mă ajute în această misiune arzătoare. „De găsit locurile cu mici e ușor – când vezi fum pe stradă, știi că acolo-s mici. Mai greu e să te hotărăști care sunt cei mai buni", mi-a zis Mircea.
Fum la standul de mici din Obor.
La ora 11 dimineața ajungem în Obor, cea mai mare piață de fructe și legume din București. În jurul nostru, vânzătorii se târguiesc cu clienții la prețuri. Înăuntrul pieței sunt patru standuri de mici, dar numai la unul dintre ele e o coadă lungă. Se simte un miros puternic de carne și cărbuni. Fumul e gros și, deși nu e nici măcar ora prânzului, majoritatea clienților au câte o halbă de bere în față. E normal, mă asigură Mircea. „Nu se poate să mănânci mici fără bere."
Publicitate
Ne holbăm la bucățile lungi de carne din fața noastră. „Ia cu încredere, sunt buni", îmi zâmbește Mircea. Mușc cu poftă prima gură de mici. Carnea e buretoasă și în gură îmi țâșnesc râuri de zeamă și grăsime. E satisfăcător să mănânci mici – e ca și cum ai mesteca o gumă de mestecat mare și gustoasă. Mănânc cei trei mici înainte ca Mircea să-i termine pe ai lui și încerc să nu mă uit cu jind la farfuria lui.
Primii mici ai autorului.
La standul de mici din cartierul armenesc al orașului, la douăzeci de minute de centrul aglomerat al Bucureștiului, nu e nicio coadă. Nu-ți face griji, am mâncat de multe ori aici și e foarte bun, m-a liniștit Mircea. Acum e pustiu pentru că multă lume e la lucru și vine să mănânce abia la prânz. Un bărbat de vreo șaizeci de ani, îmbrăcat în trening și cu o pălărie neagră de piele pe cap, mănâncă mici și zâmbește la colțul străzii. Scufundă cu atenție micii într-un sos, ia o gură mică și apoi o savurează.Micii sunt mai mari și mai subțiri decât cei din piața Obor, iar mușcăturile sunt mai puțin satisfăcătoare. Bărbatul de la colț îmi strigă: „Nu așa se mănâncă micii! Trebuie să folosești două scobitori, nu una! Îmi spune că micii o să se învârtă în gol dacă folosesc doar o scobitoare. Folosește două dacă nu vrei să arăți ca o veveriță", îmi zice și râde.Alina, proprietara, râde spre noi în timp ce ia micii făcuți de pe grătar și îi pune într-un bol cu un sos dens, maroniu și uleios, cu pătrunjel și grăsime. Ne spune că face mici aici de șase ani – cam două mii de mici pe zi. Înainte să-i pună pe grătar, îi fierbe într-o supă de ciolane și cartilaje. „Devin mai elastici, sunt buni de mestecat. Le plac la oameni rău, vin din tot Bucureștiul să mănânce micii mei. Nu-s ca micii ălora de-acolo", îmi zice și-mi arată un alt stand de mici, la câteva sute de metri de noi.
Publicitate
Nu e timp să te-așezi să mănânci micii la masă în Piața Sudului.
Următoarea oprire e în Piața Sudului, în sudul capitalei. „Suntem în România, nu în Germania. Nu se mănâncă cu muștar", îmi zice Carmen, bucătăreasa de 54 de ani, când îi cer muștar. „Dacă vrei sos, avem sosul nostru special acolo", adaugă femeia și-mi arată o găleată mare și albă în jurul căreia s-au adunat mai mulți clienți. Iau o lingură și-o torn peste micii mei. Mușc și simt o aromă foarte fină de mac. „Ce-i în el?", o întreb cu naivitate. „Eeee, secret, nu se spune", îmi răspunde, ridicând din sprâncene.Micii lui Carmen sunt mai mari decât majoritatea micilor de prin oraș. Nu folosește în amestec carne de porc pentru că „asta cade mai greu la stomac". Iar oamenilor le plac mult. În ora cât stăm de vorbă și mâncăm în fața grătarului, coada nu se termină niciodată. Cum termină un client, îi ia locul altul la masă. O întreb pe Carmen câți face într-o zi. „O grămadă", îmi răspunde. „Vin și restaurante să cumpere carnea de la noi pentru că avem rețeta perfectă. "
Ultima noastră oprire e în Aviației, o zonă mai elegantă din nordul orașului. Carnea e ceva mai scumpă decât în celelalte locuri din oraș, dar merită. Textura e mai elastică și buretoasă decât la ceilalți mici pe care i-am gustat. Și gustul e diferit, poate pentru că micii sunt făcuți la foc cu lemne și nu cu cărbuni. Și atmosfera e mai relaxată aici; bucătarul și patronul locului, Valeriu, zâmbește fericit să-și vadă clienții satisfăcuți.
Publicitate
Restaurantul a fost înființat acum 25 de ani, imediat după căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu în 1989. Primul proprietar i-a dat numele „Cocoșatul", nu se știe din ce motive. Nici măcar angajații vechi nu mai țin minte. Până la urmă i-a vândut afacerea lui Valeriu, un cocoșat adevărat în vârstă de 67 de ani.
Cocoșatul, cel mai celebru grataragiu din București.
