Chestii

Am vizitat un spital de psihiatrie din Moldova, unde pacienții stau ca-n penitenciar

Fotografiile astea îți vor rupe inima.
03 Februarie 2016, 12:32pm

Problemele „la cap" sunt cele mai diverse și exotice. Pare firesc, dacă ne gândim la complexitatea creierului. Iar psihiatria „și-a băgat coada" adânc în creierul lumii. Atât de adânc, încât a apărut și mișcarea antipsihiatrică, atentă la abuzurile din domeniu. Unii specialiști susțin că tocmai paleta foarte vastă a medicamentelor și a felurilor de tratamente generează o mulțime de efecte secundare și respectiv noi disfuncții psihice.

La începuturi, psihiatria era practic o anexă a sistemului penitenciar. Anumiți criminali deosebit de violenți, psihopați, schizofrenici erau pasați unor specialiști interesați de mintea și comportamentul criminalilor. Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în domeniu și nu numai este Michel Foucault, considerat precursorul antipsihiatriei.

Citește și Fotografii dintr-un spital britanic de psihiatrie din anii '80

Primul caz de transfer din sistemul penitenciar spre cel psihiatric, care a marcat „nașterea clinicii", este cazul unei femei care și-a mâncat copilul, din câte îmi amintesc s-a întâmplat până în 1900. Ei bine, mai târziu, psihiatria ca orice domeniu în expansiune a ajuns și un puternic sistem de control și reprimare, mai ales în perioadele de dictatură, în zonele aflate sub totalitarism.

Practic, cei care incomodau sistemul cu manifestele lor, cu revoltele sau activitățile critice la adresa sistemului, erau închiși la psihiatrie unde erau „tratați" ca niște cobai, scopul principal fiind sedarea lor până la depersonalizare.

În 2011, am făcut câteva fotografii într-un spital de psihiatrie din apropierea Chișinăului.

Se caută „omul ascultător‟

În Uniunea Sovietică, în România și în general în țările din blocul comunist, „cei incomozi" erau fie închiși prin pușcării, apoi distruși prin muncă la obiectivele sistemului, fie plasați prin spitale de psihiatrie unde erau „prăjiți" cu medicamente. Bine, asta nu-nseamnă că sunt practici caracteristice doar pentru blocul comunist. Nici Occidentul nu e mai breaz, ba chiar e poate mai „elevat" la capitolul psihiatric.

De fapt, orice sistem dezvoltă aceste secții de control și cercetare, unde se fac experimente diverse, se dezvoltă noi preparate și metode care mai de care, pentru a înțelege cum funcționăm. Iar, în paralel, pentru a găsi o metodă de „control absolut‟ asupra minții. Cu alte cuvinte, obținerea prin orice mijloace a „omului ascultător‟.

Dacă rușii aveau și încă mai au un Institut al Creierului, care pe lângă cercetarea adecvată avea și clar că mai are o „secție specială", la fel și în Occident, s-au făcut și se fac de toate. Programe secrete, de reeducare sau de transformare psihică, cum era bunăoară programul Mk-Ultra, condus de un grup de psihiatri și agenți ai armatei.

Despre sistemul psihiatric american de pe vremuri, caută filmul Titicut Follies al regizorului american Frederick Wiseman. E chiar tare!

În vizită la un spital de psihiatrie de lângă Chișinău

Eu am crescut cu cărți de medicină în casă, tatăl meu era medic. Practic, de mic aveam la dispoziție tot felul de tratate și enciclopedii medicale. Mai târziu, am descoperit psihiatria și m-am pus pe studiat, așa din plăcere. Partea amuzantă e că dacă citești un tratat mai vechi de psihiatrie, descoperi atât de multe sindroame, încât începi să te regăsești la anumite chestii.

Pe de altă parte, afli o mulțime de chestii exotice, legate de mintea umană. Apropo, în sensul ăsta recomad călduros și cartea lui Oliver Sacks "Omul care își confunda soția cu o pălărie". Sunt acolo niște cazuri absolut incredibile.

Tatăl meu a lucrat o vreme în cadrul unui spital de psihiatrie, dar nu ca psihiatru, ci ca dermatolog. Acest spital este de fapt o comunitate, un orășel, se află la marginea Chișinăului și se numește Costiujeni. E oarecum similar cu spitalul 9 din Berceni, doar că e mai mare, iar condițiile sunt destul de precare. Oricum, n-au fost vreodată prea strălucite.

Fotografiile pe care le poți vedea aici le-am făcut prin 2011, la Costiujeni. Bolnavii mi-au cerut țigări, bani și i-am servit cu ce am avut. Am schimbat câteva vorbe, s-au plâns de condiții etc. Nu erau excesiv de prietenoși. O doză de paranoia plutea în aer, iar mulți credeau că sunt de pe la TV.

Poveștile tatei dintr-o perioadă neagră

Tatăl meu mi-a povestit că, prin anii '80, când a fost pentru prima dată la Costiujeni, doctorii l-au invitat să vadă ceea ce nu era accesibil decât pentru cei din interior. Mai exact, niște camere la subsol, cu gratii ca de pușcărie, unde erau izolați cei deja irecuperabili, drogații în ultimul stadiu, alcoolicii și psihoticii violenți.

Era horror, umezeală, un miros insuportabil și, practic, chiar dacă erau hrăniți, erau lăsați în voia sorții. Acolo și mureau cei mai mulți. Taică-miu a rămas profund marcat de ce a văzut atunci. Nu putea să intervină, nu avea putere de decizie, plus că „așa erau vremurile", cum se zice. În perioada comunistă, străzile trebuiau să arate „curat", fără marginali, fără dubioși.

Citește și De ce apar tulburările mintale la 20 de ani

Aceste spitale, de pe tot întinsul fostei Uniuni Sovietice, chiar daca nu erau gen Bedlam, acel sinistru ospiciu din Anglia, de pe la 1250, păreau oricum niște locuri foarte apropiate de ceea ce se numește pârnaie. Șansele să mai ieși om de acolo erau minime.

La fel ca și astăzi, aș zice, pentru că, în principiu, ideea de „reabilitare la stat" este de o tristețe totală. Așa că, te rog, păstrează-ți mințile la pachet.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre tulburări psihice:
Alzheimerul o face pe bunica mea să mă blesteme și n-am cum să mă lupt cu asta
Cum e să trăiești cu o formă severă de anxietate
De ce n-o să mă las niciodată de Prozac

Publicitate