Studenţii care urmează cursurile masterului de Fotojurnalism și Fotografie Documentară de la London College of Comunication și-au expus proiectele de sfârșit de an. Nu era specificată nici o descriere, dar titlul ales pentru expoziţie „În Pădurea Lucrurilor" este inspirat de-un citat de-al jurnalistului Ryszard Kapuscinski, în care spune că pentru a spune poveşti autentice „trebuie să le penetrezi pe cât de adânc posibil". Am vorbit cu câţiva dintre studenţii fotografi despre studiile de caz alese.
Anul acesta marchează un secol de când au loc incendii constante sub orașul indian minier Jharia. Tot orașul este acoperit fum toxic, din cauza prăbușirii minelor de cărbune de adâncime, iar poluarea a provocat morți în orașele și satele din apropiere. De multe ori, muncitorii sunt răniți sau mor după ce cad în hăurile de cărbuni aprinși.
De ani de zile, companiile miniere din regiune se luptă să oprească incendiile, cu ceva rezultate în anumite zone dar succes minim în rest. Desigur, orice lucru bun este nul în ochii localnicilor din cauza condițiilor de muncă improprii din trecut, care au dus la atât de multe morţi şi la strămutarea a o sută de mii de familii, din apropierea Jhariei.
Am vorbit cu fotograful Seb Heseltine, care a vizitat oraşul în 2015, despre realităţile vieţii şi muncii în Jharia.
VICE: Ce ti-a atras atenţia la Jharia?
Seb Heseltine: Mereu m-a fascinat să învăţ despre alte culturi, așa că atunci când trebuia să ne pregătim pentru proiectul nostru final, am avut ideea asta oarecum naivă de documentare într-un loc care era total străin pentru mine.Pe parcursul anului am început, realmente, să apreciez munca lui Steve McCurry, în special proiectele lui din India.
Aşadar, când trebuia să-mi caut subiect, m-am orientat spre o regiune industrială a Indiei, din cauza unor dezbateri dacă India ar trebui etichetată ca o ţară în curs de dezvoltare sau una dezvoltată. De acolo, am învăţat despre cât de vital este cărbunele pentru India, în prezent şi cât de complexă e situația din Jharia, în acest moment.
Motivaţia ta principală a fost să atragi atenția asupra problemei sau pur şi simplu să documentezi ceea ce se întâmpla pentru posteritate?
Regiunea a fost documentată destul de bine până în 2010, 2012, când administraţia locală a mutat localnicii ale căror case riscau să ia foc din cauza incendiilor subterane, în câteva dintre centrele de reabilitare, dar nu am putut să aflu dacă s-a schimbat ceva de atunci. Şi, cum 2016 marchează o sută de ani de incendii în zonă, nu m-am putut stăpâni să nu investighez de unul singur.
Ce provocări ai întâmpinat în timpul proiectului?
Aş spune că una dintre provocările cheie pe care am întâmpinat-o a fost chiar să încerc să fotografiez una dintre zonele miniere unde au avut loc unele dintre incendii. Nu mi-a fost garantată o viză de jurnalist, pentru că autoritățile locale nu vor ca situația să fie documentată, deși nu este acoperită nici de presa locală.
Deci crezi că autorităţile locale încearcă să blocheze știrile de acolo?
Da, cred asta. Comisarul de stat al Poliţiei chiar mi-a telefonat din senin fixerul si a spus că nu-mi este permis să mai fac fotografii la cărbuni, după cea de-a doua săptămână de când eram acolo.Gardienilor corporaţiilor miniere li se spune să fie cu ochii-n patru după fotografi, iar localnicii chiar sunt plătiţi sa ne toarne. De aceea au sunat fixerul meu.
Ce momente te-au marcat cel mai tare din timpul petrecut acolo?
Am auzit destule poveşti despre oameni care au căzut în flăcări. La o săptămână după ce am ajuns, un paznic al BCCL Mining a căzut în flăcări şi a murit în apropierea oraşului Dhanbad. Mi-a fost greu să văd familia unuia dintre copiii pe care i-am fotografiat. El avea arsuri grave pe corp, iar rănile se infectau din cauza insectelor şi a lipsei medicamentelor de care aveau nevoie.
Localnicii din Bokahapadi sunt speriaţi de gazele toxice şi de incendiile de lângă satul lor, dar nu au de ales decât să stea acolo, pentru că extracția cărbunelui le aduce veniturile de care au nevoie ca să-şi trimită copiii la şcoală şi ca să mănânce. Dacă se duc în taberele de relocare (din iulie 2015, compania minieră BCCL a construit cazare pentru 2500 din cei 15 000 de muncitori ai săi), vor trebui să se deplaseze distanţe mai lungi şi astfel nu mai produc destul ca să-și întreţină familiile.Iar oamenii care deja trăiesc în acele tabere sunt destul de nefericiţi cu nivelul lor de trai.
Cum ai vrea să se rezolve problema?
Ideal ar fi ca autorităţile locale să acorde mai multă atenţie familiilor nevoiaşe cu ajutor financiar, să le ramburseze ceea ce au pierdut şi compania minieră BCCL să le plătească tratamentul medical celor ce au suferit răni din cauza terenului instabil. BCCL este una dintre companiile miniere cheie din regiune. Am vorbit cu unul dintre protestatarii principali din Jharia, Ashock, care a renunțat să mai predea Fizică la o universitate locală pentru a protesta full time împotriva BCCL. El crede că măsurile de siguranţă BCCL nu sunt suficient de bune şi că alte companii, cum ar fi TATA, au foarte puţine probleme cu răspândirea incendiilor.
(În 2012, BCCL a spus că au redus zona afectată de cărbunii inflamabili, de la 8,9 kilometri pătrați la 2,8 kilometri pătrați.)
Care-i faza cu poza cu o radiografie?
M-am dus într-unul dintre spitalele locale şi m-am întâlnit cu doctorul Ashutosh Kumar şi cu unii dintre ceilalţi oameni care lucrează acolo care mi-au vorbit despre ramificaţiile pe termen lung ale muncii, în condiţiile pe care le înfruntă localnicii si minerii. Acea imagine este o radiografie a unui localnic care suferă de pneumoconioză (plămâni negri). În esenţă, boala aceasta are loc atunci când cineva munceşte des în mine, fără echipament de protecţie, iar de-a lungul anilor tot praful de cărbuni începe să afecteze sănătatea plămânilor. Doctorul Kumar a declarat că durata medie de viaţă a localnicilor care au lucrat în mine este în jur de 55 de ani.
Traducere: K.Kali
Urmărește VICE pe Facebook:
Citește mai multe despre mine:
Am vorbit cu minerii care au fost manipulați să bată oameni în anii 90
Minerii români protestează că trebuie să-și aducă sapele de acasă
Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecățile Bucureștiului